Andrei Pleșu: În general, se socotește că lumea afacerilor este o lume pragmatică, eficientă, lucrativă și utilă, în vreme ce lumea culturii este un ornament, o anexă, un lucru care trebuie avut în casă la rubrica “decor”, care trebuie frecventată din când în când, dar care în general cere bani, în loc să-i producă.Există o prejudecată din ce în ce mai solidă, și anume că un om de cultură, care arată și unele deprinderi manageriale, e suspect: dacă începe să se priceapă cât de cât la afaceri înseamnă că activitatea culturală i s-a terminat și acum se mută într-un domeniu în care își schimbă valorile, accentele, preocupările. Ideea curentă este că un om de cultură adevărat trebuie să fie, din punct de vedere managerial, idiot: trebuie să fie inapt să gândească pragmatic o temă sau alta. De asemenea, există prejudecata că un om de afaceri trebuie să fie culturalmente precar. Eu cred că aceste lucruri nu sunt adevărate. Știu cât suferă prietenul meu Gabriel Liiceanu când este tratat ca un simplu editor sau ca un om de afaceri, când el are totuși unele contacte și cu lumea culturală… Știu, de asemenea, că sunt mulți oameni de afaceri care nu au doar un interes pentru cultură – căci nimeni nu îndrăznește să spună că n-are – ci au o deschidere autentică și competentă spre această zonă. Dar asta nu înseamnă că totul este rezolvat: de aceea facem aceste dezbateri. Unii oameni de afaceri încă n-au aflat în ce măsură poate fi cultura rentabilă, iar oamenii de cultură n-au aflat încă în ce măsură poate fi cultura administrată. Problematica acestei dezbateri este enormă: de la “dezordinile” din lumea breslelor culturale și eventualele soluții pentru rezolvarea lor, până la educarea unui anumit gust pentru artă în societatea românească și până la detaliile tehnice: am putea vorbi despre legea sponsorizării, care este prost făcută și nu îi încurajează pe oamenii cu bani să investească în obiectul de artă; am putea vorbi despre mentalitatea generală a finanțatorilor – ce preferă să finanțeze și ce nu – sau despre diferențele de mentalitate dintre Est și Vest, pentru că în Vest există uneori cu totul alt tip de criterii, decât la noi, pentru a decide utilitatea unei finanțări; am putea vorbi despre ce înseamnă o investiție sigură și o investiție riscantă și despre faptul că, oricum ar fi – sigură sau riscantă –, în general investiția în cultură este ieftină. Și e cu atât mai trist că ea rămâne precară. În general, există mentalitatea că educația și cultura sunt treburi ale Statului și că, prin urmare, noi n-am avea de ce să ne ocupăm de ele: este una dintre problemele cu care ne confruntăm zilnic.

Gabriel Liiceanu: Dacă întâlnirea noastră de astăzi se numește “Cultura și afacerile”, cred că primul lucru care ar trebui discutat este etica afacerilor. Cred că acest subiect ține de cultura afacerilor și de aceea am ținut să vorbesc despre așa ceva. Nu am citit o bibliografie bogată pentru a vă vorbi astăzi; ceea ce vreau să spun provine din experiența mea, din durerile pe care le-am simțit strîăbătând climatul afacerilor de la nivelul unui om de cultură care a pus pe picioare o afacere culturală.

Discuțiile privind etica afacerilor se poartă, astăzi, în Occident, în direcția următoare: se poate reduce comportamentul etic la raționalitatea economică? În 1970, a apărut un articol celebru al lui Milton Friedman, care se numea “The Social Responsibility of Business is Increase Its Profits” (“Responsabilitatea socială a afacerilor este să-și sporească profiturile”). Milton Friedman, care avea o autoritate uriașă, a încercat să convingă lumea că, în mod spontan, orice om de afaceri, care își urmărește profitul, acționează spre binele societății, și că simpla urmărire a profitului propriu se confundă, în cazul afacerilor, cu o reușită socială globală. Poate fi această propoziție a lui Friedman – the profit is ethical – luată ca atare în prezent? Poate fi realizat binele comun prin simpla urmărire de către un întreprinzător a profitului său? Iar lucrurile se discută pe larg, se dau exemple, se corijează, se pune întrebarea dacă o întreprindere de tutun, urmărindu-și profitul, realizează un bine pentru societate, și discuțiile sunt extrem de subtile. Pesemne, vom ajunge și noi cândva să discutăm în această sferă. Eu însă mi-am notat, deocamdată, într-un moment de meditație pe această temă, reflectând la ceea ce mi s-a întâmplat în ultimii 15 ani, câteva gânduri. Primul – prin deformație teoretică – ar fi: de unde începe etica sau, mai bine zis, unde încetează cadrul juridic în afaceri? Există un cadru al afacerilor, care este creat de Stat – de ministere, de oficiul concurenței ș.a.m.d. –, iar acest cadru legal creat de instituțiile statale devine o regulă obligatorie de comportament pentru toți participanții la afaceri. Cu alte cuvinte, este vorba despre un “macro-management” care creează regulile de joc pentru absolut toți jucătorii. Etica nu apare la acest nivel – suntem într-un spațiu strict legislativ, strict juridic, care prevede obligațiile comportamentale pentru toți jucătorii și sancțiunile în eventualitatea în care aceste obligații nu sunt respectate. Etica afacerilor survine din clipa în care jucătorii decid asupra felului în care vor juca jocul; în speță, din clipa în care ei se raportează, într-un fel sau altul, la regulile impuse de Stat pentru joc. Dacă jucătorii joacă același joc, dar ignoră regulile sau creează altele pentru ei, atunci avem de-a face cu lipsa unei economii liber-concurențiale. Prima mea senzație – cel puțin până acum – a fost că în România nu există cu adevărat o economie liber-concurențială, atâta timp cât o parte din jucătorii domeniului în care mă mișc eu respectă aceste reguli (fiscale, în principal), iar altă parte nu le respectă. Din acest motiv, nu se naște o economie liber-concurențială, iar la rampa societății câștigătorii sunt cei frauduloși, iar perdanții sunt cei mai înzestrați și mai cinstiți dintre jucători. Atâta timp cât îi scoate la suprafață pe cei care încalcă regulile, o întreagă economie se bazează pe fraudă.

Etica afacerilor la noi nu privește numai felul în care jucătorii se raportează la regulile de joc. Lucrurile se complică în momentul în care Statul devine un agent fraudulos, intervine ca arbitru în joc, păgubindu-i pe unii și favorizându-i pe alții. Un stat care face asta este un stat mafiot: se identifică cu unii jucători pentru că interesele lor sunt și interesele celor care reprezintă Statul. În acest caz, nu doar jucătorii încalcă regulile, ci și arbitrul, care îi sancționează foarte sever pe unii, invocând regulamentul, și închide ochii față de alții. Statul corupt este principalul agent al comportamentului ne-etic.

Încălcarea eticii afacerilor apare și datorită unui factor psihologic, care presupune o anumită evaluare a segmentelor de timp. Dacă cel care intră în lumea afacerilor merge pe ideea că o afacere trebuie să dea rezultate spectaculoase rapid, dacă etica sa țintește termenul scurt, rezultatul va fi, automat, un comportament ne-etic: asta se numește, în general, a da un tun, a da o lovitură. Agenții economici de la noi – cel puțin în primii ani de după 1990 – au pornit de la ideea că lucrurile trebuie făcute rapid, eficace și cu rezultate spectaculoase pe termen scurt; or, o adevărată etică a afacerilor presupune o construcție care merge pe termene lungi.

Se pune întrebarea dacă e rentabil să fii ne-etic. Aș spune că, pe termen lung, este total nerentabil. Momentul meu de revelație a fost când mi-am pus problema dacă eu pot continua într-o logică a afacerilor în care eu joc conform regulilor, iar unii colegi de breaslă le încalcă. Și mi-am spus că energia pe care o investește un concurent în a fura este mai mare și, pe termen lung, cu rezultate mai proaste – deci nerentabilă – decât energia pe care trebuie să o investesc eu în creativitatea construcției. Cu alte cuvinte, este mai bine ca energia pierdută în furt să fie investită în căi de dezvoltare. În clipa în care am descoperit acest lucru, mi-am spus că ceilalți vor pierde pe termen lung, chiar dacă în imediat eu voi face figură de naiv. Și apoi, într-un asemenea stat, care funcționează ca un agent corupt și, arbitrând lumea afacerilor, îi avantajează pe unii și îi deprimă pe alții, unde mai am eu recurs pentru a putea restabili regulile? Și mi-am imaginat că se poate crea o etică a breslelor, în speță o urmărire a standardelor de comportament al oamenilor de afaceri, de către asociațiile profesionale. Așa cum breslele medievale nu le îngăduiau celor care jucau pe același teren același joc să aplice reguli diferite, în cazul nostru poate ar fi interesant, pentru a re-crea etica afacerilor, să constituim asociații profesionale care să poată urmări jocurile necinstite ale celor care fac parte din breasla respectivă. Adică un fel de “micro-management”, în care lucrurile s-ar putea îndrepta. Ca președinte al Asociației Editorilor, mi-am invitat colegii să spună care sunt cele mai importante tiraje ale cărților pe care le-au publicat. În afară de Humanitas, nimeni nu a făcut public tirajul vreunui autor. Recent, unul dintre editori a cerut la televizor ca, dacă am făcut această imprudență, să suport și consecințele: ar fi bine ca Garda Financiară să mă viziteze pentru a constata ce s-a întâmplat cu impozitele care trebuiau plătite pe tiraje atât de mari. Cu alte cuvinte, această lipsă de transparență a lumii în care mă mișc pune mereu această întrebare: există o etică a afacerilor în România? Din perspectiva mea, răspunsul este nu.