Aș vrea să fac o trecere în revistă a situației din Franța în ceea ce privește obligațiile întreprinderilor față de comunitățile în care își desfășoară activitatea și față de mediu. Noile responsabilități sociale ale întreprinderilor în condițiile unei dezvoltări durabile ne pot apropia de tema discuției noastre de astăzi, mecenatul. În Franța există un arsenal juridic format din numeroase legi care reglementează comportamentul întreprinderilor. De câțiva ani, este urmărită mai ales influența acestor legi asupra investițiilor. În fapt, dincolo de disputa terminologică despre „sponsorizare“, „mecenat“, „patronaj“ și altele, putem observa că în Franța arsenalul juridic a ameliorat, de-a lungul timpului, ajutorul pe care statul îl acordă firmelor pentru a stimula mecenatul. S-ar putea spune că legile pentru stimularea mecenatului exprimă o anume criză a statului și reprezintă o formă de dezangajare voită a statului în materie de finanțe publice, urmând ca anumite cheltuieli să fie preluate de mediul privat. Întreprinderile franceze însă au înțeles foarte bine avantajul de a prelua aceste cheltuieli prin mecenat. O lege din 2003 a reglementat deducerile fiscale ale întreprinderilor ținând cont de sumele destinate de acestea mecenatului. După apariția acestei legi, fondurile pentru mecenat au crescut foarte mult: s-a creat o stare de spirit foarte bine înțeleasă și de stat, și de investitorii privați, și de cei care solicitau fonduri pentru proiecte educaționale sau culturale. Întreprinderile sunt obligate să aibă o politică de comunicare foarte dezvoltată: funcționăm într-o economie de piață, în care produsele sunt comparabile, și atunci e nevoie de un marketing care să permită această comparație, astfel încât să se poată face diferența între produse și întreprinderi. Mecenatul nu este decât un mijloc printre altele din arsenalul relațiilor publice pentru a încerca să se facă această distincție. Trebuie să existe așadar un echilibru între diferitele bugete de comunicare și canalele de comunicare utilizate. Mecenatul nu este o modă, nu este un act de generozitate, nu este, cum se spune în Franța, un caprice du Président, nici un lux al oamenilor bogați ori o formă de publicitate mascată, ci cu totul altceva. Are diverse forme – poate fi un aport financiar, un aport în natură, în tehnologie sau aportul în competență (care se dezvoltă foarte mult în Franța în prezent: firmele pun la dispoziția unor organizații personal pe care îl plătesc). Mecenatul este, înainte de toate, o formă de comunicare externă. În Franța, practica obișnuită este de a plasa logo-ul firmei pe materialele de comunicare ale manifestărilor care beneficiază de mecenat. Dar există mai multe forme de mecenat. Mecenatul în sprijin cetățenesc, dacă îl putem numi astfel, se referă la drepturile omului, educație și alte activități care exprimă solidaritatea în sens larg și se manifestă mai ales pe plan local, în comunități mici, este un mecenat „de proximitate“.Mecenatul care susține cultura, în schimb, este cel mai vizibil pe plan național. Există, apoi, mecenatul în favoarea sportului, care, din cauza unor scandaluri din ultima vreme (cazuri de dopaj și altele), este într-o ușoară scădere, pentru că irmele serioase nu vor ca numele lor să fie legat de astfel de scandaluri. S-a dezvoltat în schimb foarte mult mecenatul în sprijinul mediului, al proiectelor de cercetare care vizează dezvoltarea durabilă, domeniu de care firmele sunt tot mai interesate în ultimii ani. Firma Schneider, de pildă, a creat chiar un post de director „pentru mecenat și pentru dezvoltare durabilă“. Este o direcție inedită, dar care tinde să fie preluată și de alte întreprinderi, mai ales că problemele create de încălzirea globală nu pot fi, deocamdată, rezolvate de știință sau de state, astfel încât companiile se implică și ele în proiecte de cercetare care se ocupă de mediul înconjurător. În acest fel, sunt satisfăcute interesele companiilor, dar și ale statului, și ale cetățenilor.