Ascendența familiei Spandonide, stabilită în România în secolul al XIX-lea, este legată de regiunea Macedoniei, respectiv de localitatea Melenik, aflată azi în Bulgaria la 16 km de graniţa actuală cu Grecia. Localitatea se situează la aproximativ 120 de kilometri de marea metropolă grecească Salonic.
Primele menţiuni despre Melenik (Melenikos în limba greacă) amintesc de acţiunea împăratului bizantin Nikeforos I (803-813) de a ridica fortificaţii pentru garnizoanele de pază plasate la graniţa teritoriilor unde, începând cu secolul al VII-lea, se aşezaseră slavii. în jurul anului 904, Melenikul a fost cucerit de ţarul bulgar Samuil (893-927) şi fortăreaţa a rămas până în 1014 în zona de graniţă a statului bulgar. În anul 1014 însă Vasile al II-lea Bulgaroctonul i-a învins pe bulgari la Kleidon şi Melenikul a redevenit garnizoană bizantină. Nu putem vorbi despre Melenik ca o adevărată aşezare, cu rang de oraş până în anii 1200-1204, când apar primele menţiuni în acest sens. După însemnările cronicarilor bizantini, oraşul a fost întemeiat de colonişti proveniţi din Filipopoli (Plovdivul de astăzi).
În secolele următoare Melenikul a trecut periodic din stăpânire bizantină în stăpânire bulgară. Momente deosebit de favorabile pentru taratul vlaho-bulgar au fost Cruciada a IV-a şi cucerirea Constatinopolului de către latini (de fapt cavaleri proveniţi în cea mai mare parte din Franţa, susţinuţi de flota veneţiană). Noii stăpâni ai Constantinopolului au decis să ofere titlul de despot şi regiunea Melenikului până la Munţii Rodopi unei rude a ţarului Asan, numită de cronicarul Efraim, Sthlavos bulgarul (sau Sviatoslav). Acesta a constituit nucleul unui despotat cvasi independent, care a oscilat între alianţe cu latinii de la Constantinopol, cu ţarul Asan sau cu despotul Epirului, Komninon Thodoron.
Însă, în 1230 Ioniţă Asan al II-lea a ocupat Melenikul care a rămas în posesia statului bulgar până în anul 1246, când împăratul Ioannis Vatatsis a pornit acţiunea de restaurare a Imperiului Bizantin, cucerind în primul rând teritoriile din estul Macedoniei. Cu această ocazie notabilităţile oraşului, al căror purtător de cuvânt a fost Nikolaos Magalvitis, au predat oraşul fără luptă, profitând de boala conducătorului militar bulgar. Argumentul forte al lui Magalvitis a fost originea greacă a locuitorilor („noi toţi din Filipopoli provenim şi suntem de neam curat grec”) considerând că un conducător grec ar fi fost de mai mare folos localnicilor.
Avatarurile au continuat însă pentru locuitorii oraşului intrat în 1350 în stăpânirea cneazului sârb, Ştefan Duşan I (1331-1355). Stăpânirea sârbă nu a durat însă după moartea lui Ştefan Duşan. loan Uglieşa a ocupat regiunea între Melenik, Serres şi Nevrokopi, întemeind un despotat independent faţă de statul sârb. Noul despotat nu a rezistat însă în faţa loviturilor unui nou imperiu, aflat în plină expansiune, anume Imperiul Otoman. Politica statului otoman a vizat izolarea sistematică a Constantinopolului, prin cucerirea teritoriilor din Balcani, cucerire desfăşurată în cercuri concentrice, dinspre marginea către inima a ceea ce fusese înfloritorul Imperiu Bizantin, redus treptat la dimensiunile unui stat liliputan. Aşa s-a întâmplat în 1371, când Uglieşa a murit în lupta dată cu turcii la Evros. Au mai trecut însă doi ani până când otomanii au preluat administrarea Macedoniei de est. într-o primă fază cel care a profitat de victoria turcilor la Evros a fost despotul din Salonic, Manuil, care a ocupat Serres-ul şi Melenikul în încercarea de a reface dominaţia greacă-bizantină în zonă. încercarea a eşuat însă în 1373, când provincia a fost ocupată şi organizată de către Imperiul Otoman. în anul 1430 Salonicul a fost cucerit de turci şi din acel moment, până în secolele XVIII-XIX, populaţia greacă şi slavă din zonă a fost obligată să găsească un modus vivendi cu noii stăpâni. Tensiunile interetnice şi disputele teritoriale între greci, bulgari şi sârbi aveau să se reaprindă cu toată forţa în secolul al XIX-lea, producând schimbări majore în destinul localnicilor din Melenik, printre care s-a aflat şi familia Spandounes.
Primul membru al familiei Spandounes din zona Salonicului a fost menţionat în anul 1481. Este vorba despre Lukas Spandounes, un negustor bogat ce şi-a petrecut o bună parte din viaţă la Salonic, devenind una dintre notabilităţile oraşului, după cum arată monumentul său funerar şi epitaful din anul 1481, unde se proslăveşte viaţa plină de glorie a defunctului. Inscripţia a fost comandată la moartea lui Lukas Spandounes de către soţia defunctului şi pentru că nu sunt menţionaţi copiii acestuia putem deduce că nu au existat fii supravieţuitori. Epitaful în versuri spune următoarele:
Fala neamului elinilor fiind arătată,
Încununând coroana virtuţilor,
Alungat din patrie,
Nu te-ai împărtăşit de dezonoarea barbariei.
Căci ai ieşit dintre virtuţile strămoşeşti,
Ca un aur, stea, auroră.
Tu ai strălucit luminos prin frumuseţea virtuţilor,
Căci ai excelat în înţelepciune şi curaj
Cu inteligenţă şi dreptate.
Ca temelie a obişnuinţei virtuţilor
Uimind pe toţi prin frumuseţea cuvintelor
Şi uluind prin cutezanţa faptelor
Şi prin strălucirea subtilă a Frumosului.
În culmea celor mai mari speranţe
Mi-ai arătat lumina şi rostul vieţii mele
Faima comună, verigă a neamului de aur
Mândria luminoasă a firii.
Vai de nenorocirea mea şi a tuturor
Pe care am cunoscut-o în vremea vieţii tale. Ce chin!
Stăpân drag, speranţă, viaţă, lumină, împlinire
A Bizanţului şi mlădiţă a elinilor.
Inscripţia funerară ne pune în faţa unui discurs funebru, ce se înscrie în canoanele tipice ale vremii, în care figura decedatului este elogiată, asociindu-i-se toate virtuţile posibile. Ceea ce reiese clar este că versurile sunt compuse ca şi cum ar fi plângerea soţiei. O altă informaţie ce se poate desprinde este cea legată de afirmaţia: „Alungat din patrie/ Nu te-ai împărtăşit de dezonoarea barbariei”. Este un argument în plus pentru a susţine faptul că Lukas provenea din afara Salonicului şi este posibil să fi venit din Constantinopol, după cucerirea capitalei de către otomani. Lukas nu şi-a renegat religia şi principiile, dar a fost atras în Salonic atât de oportunitatea afacerilor în acest oraş, cât şi de posibilitatea de a deveni un membru marcant al elitei greceşti a Salonicului. Relaţiile sale comerciale se îndreptau spre Veneţia, unde a fost comandat şi executat monumentul funerar în cauză.
Poziţia înaltă ocupată de Lukas Spandounes în Salonic este confirmată şi de dimensiunile şi de amplasarea pietrei tombale, realizată în basorelief şi încastrată în peretele de nord al bisericii Sfântul Dumitru. Negustorul grec a avut nu numai foarte mulţi bani, dar şi foarte multă influenţă în epocă pentru a i se executa un mormânt de marmură, replică fidelă a monumentului funerar comandat de dogele Pietro Mocenigo. Este ştiut că asemenea monumente erau lucrate ca unicate şi s-a cheltuit probabil o sumă foarte mare pentru a se obţine această replică, situată şi astăzi în aceeaşi locaţie, care a supravieţuit incendiului catastrofal ce a devastat biserica în anul 1917.
Din păcate lungul epitaf nu ne spune prea multe despre acest membru marcant al familiei Spandounes. Cronicarul Theodor Spandugino (Spandounes), autor al unei prime lucrări în limba italiană despre Imperiul Otoman, scrisă de un cunoscător apropiat al realităților politice apărute imediat după căderea Constantinopolului (I comentarii di Theodoro Spandugino sau Discorso di Teodoro Spandugino Cantacusino Gentil’homo Constantinopolitano delVorigine de’ principi Turchi) nu îl pomeneşte pe Lukas printre rudele sale.
Motivul ar putea fi unul simplu: cele două ramuri nu erau înrudite. Opinia istoricului grec, Constantin Sathas, dar şi a noastră, este însă diferită. Pe baza cercetărilor elaborate cu privire la originea stratioţilor, aşa cum au fost numiţi la Veneţia membrii imigraţiei bizantine veniţi după 1453 în Republica lagunelor, Sathas considera că avem de-a face cu mai multe ramuri ale unei singure familii originară din insula Loridoriki, numită în vechime Spandonisi (dar şi Tridonia sau Trisonia aşa cum aceasta era amintită de către cronicarul Spandugino). Această familie a devenit influentă la Constantinopol la începutul secolului al XV-lea şi aşa se explică emigrarea ei după căderea capitalei bizantine. Destinaţia aleasă a fost, ca pentru majoritatea grecilor refugiaţi, Italia cu o preferinţă anume pentru Veneţia, putere maritimă implicată în politica Imperiului Bizantin.
Interese economice, de care depindea bunăstarea Republicii Lagunelor, au determinat prezenţa permanentă a unei comunităţi veneţiene în Perra (în imediata vecinătate a Constantinopolului) şi instalarea unui baliv, ce reprezenta în chip oficial interesele Veneţiei pe malul Bosforului şi care avea deplină jurisdicţie asupra comunităţii amintite. După cucerirea Imperiului Bizantin, Veneţia a oscilat între a adăposti o puternică comunitate greacă, cu speranţa înrolării acesteia în confruntările militare pe care le-a purtat cu Imperiul Otoman în secolul al XV-lea (1463-1469) sau a-şi apăra poziţiile comerciale deţinute încă în teritoriul otoman, acceptând un şir lung de armistiţii şi păci, multe dintre ele păguboase.
În cea de a doua jumătate a secolului al XV-lea familia formată în urma căsătoriei lui Matteo Spandounes cu Evdokia Cantacuzino avea să joace un rol de seamă în viaţa comunităţii greceşti din Veneţia. Matteo şi Evdokia sunt chiar părinţii cronicarului Theodor Spandugino.
Revenind la motivul pentru care istoricul amintit nu îl menţiona pe Lukas Spandounes între rudele sale, acesta ar putea fi unul legat de evoluţia celor două ramuri ale familiei după instalarea dominaţiei otomane în Balcani. Este ştiut faptul că în prima jumătate a secolului al XV-lea elita politică şi culturală a Imperiului Bizantin s-a împărţit în două tabere: una a rămas consecventă neîncrederii în Occident şi a considerat pericolul otoman mult mai mic decât cel al unei posibile reveniri la unirea religioasă cu Roma, ce ar fi implicat şi dominaţia politică a Occidentului asupra Bizanţului. Cea de a doua tabără a considerat dimpotrivă, că singura salvare posibilă în faţa iminenţei cuceririi otomane nu poate veni decât din partea alianţei cu puterile catolice, în speţă statele italiene, Papalitatea şi Sfântul Imperiu Roman (devenit în realitate mai mult un conglomerat de state germane). Adepţii acestei opţiuni au fost în acelaşi timp şi admiratori înfocaţi ai culturii italiene, unde se cristalizaseră deja principiile umanismului civic. Intre aceştia din urmă s-au numărat şi mai mulţi membrii ai familiei Spandounes, care şi-au adaptat şi numele la pronunţia italiană, transformându-1 în Spandugino. Este posibil ca diferenţa ireconciliabilă de opinii politice ce se manifesta la nivelul clasei politice din Bizanţ să fi aprins spiritele şi în familia Spandounes. Dacă ramura lui Matteo Spandounes a părăsit Bizanţul şi a fost gata să lupte alături de veneţieni împotriva otomanilor, Lukas Spandounes a preferat să găsească un modus vivendi în Salonicul ocupat de turcii otomani din anul 1430. După bunăstarea materială de care se bucura în ultimii ani de viaţă este clar faptul că Lukas întreţinuse cele mai bune relaţii cu noii stăpâni, deşi epitaful vorbeşte despre modul în care acesta a perpetuat virtuţile străvechi „ale elinilor” şi gloria Bizanţului. Acesta ar putea fi un motiv pentru care Spandugino nu aminteşte în scrierile sale pe influenta sa rudă din Salonic.
Interesant este însă faptul că într-un fel sau altul familia Spandounes apare în permanenţă legată de Macedonia. Legendele de familie consemnează faptul că în copilărie, după moartea mamei sale, Theodor a fost lăsat în grija mătuşii sale materne Mara, la rândul său un personaj celebru în epocă. Mara a fost fiica despotului sârb, Gheorghe Brancovici, şi a Irinei Cantacuzino. Aceasta a fost dată în căsătorie sultanului Murad al II-lea, tatăl viitorului sultan Mehmet al II-lea (Cuceritorul Constantinopolului). Rămasă văduvă, Mara a primit de la tânărul sultan satul Exova (Jezevo), pe Struma, unde s-a retras până la moarte. Marele sultan, Mehmet al II-lea, a avut o afecţiune specială pentru Mara, chiar dacă aceasta a rămas creştină. Acesta i-a acordat proprietatea de la Jezevo (în Macedonia) în anul 1459. Domeniul se afla nu departe de oraşul Serres. Bunăvoinţa sultanului a cuprins şi mica enclavă de creştini din Jezevo. Aşa se face că încă din secolul al XVI-lea familia Spandounes avea să revină periodic de la Constantinopol în Macedonia, într-un areal plasat în zona de nord a provinciei, între Darma, Serres şi Salonic, cu maximă extindere spre nord la Melenik, începând cu sfârşitul secolului al XVIII-lea.
Ceea ce ştim însă cu certitudine este faptul că atât cronicarul Theodor Spandugino, cât şi bogatul negustor Lukas Spandounes au murit fără să lase în urmă fii sau fiice. Posteritatea familiei Spandounes-Cantacuzino a fost asigurată însă de Manuel Spandounes, fiul lui Alexandras Spandounes, frate cu Theodor Spandugino. Alexandras murea subit în anul 1503 la Constantinopol, moartea sa survenind împreună cu falimentul afacerilor familiei Spandounes (Spandonidis). Theodor a plecat din Veneţia cu scopul de a salva situaţia financiară a familiei şi este de presupus că s-a îngrijit şi de nepotul său, minor la acea dată. în 1513 Manuel se afla tot la Constantinopol, unde refăcuse averea familiei şi devenise una dintre persoanele cele mai influente. De această avere refăcută avea să se bucure şi Theodor, pe care îl regăsim în anul 1516 la Roma, în anturajul Papei Leon al X-lea. După Constantin Sathas, Manuel a fost fondatorul familiei Spandonidis (Spandounes) din Grecia, din secolul al XVI-lea şi până în prezent.
Măcar una dintre ramurile familiei Spandounes-Cantacuzino a rămas în noua capitală a Imperiului Otoman. Vechea ură faţă de cuceritori a lăsat treptat locul intereselor personale, afacerile familiei prosperând în perioada următoare, iar membrii acesteia ocupând poziţii importante în rândul comunităţii creştin-ortodoxe. Unii dintre aceştia au preferat o carieră ecleziastică. La 1613 îl găsim pe Denis Spandonidis (Spandounis), posibil fiu al lui Manuel, staroste al mănăstirii înălţării Domnului de la muntele Athos. Acesta peregrinează prin Europa, la curţile principilor, pentru a aduna fonduri în vederea refacerii mănăstirii distruse de către turci. Cunoaştem aceste amănunte dintr-un opuscul de 15 pagini, editat la Nurenberg, cu scopul de a trezi compasiunea creştinilor din Occident.
Alţi membri ai familiei au continuat să se ocupe de afaceri şi au manifestat aceeaşi înclinaţie spre cultură precum predecesorul lor, Theodor Spandugino. în 1684 Scarlatache Spandonidis, activa ca profesor de filozofie la Academia din Constantinopol. Personajul este important pentru că se leagă de viitorul destin al familiei Spandonide în spaţiul românesc. El este menţionat în actele companiei greceşti din Braşov în ultimii ani ai secolului al XVII-lea cu apelativul de „ prea învăţat”. Este evident faptul că rosturile sale în cadrul companiei nu erau pur comerciale şi că pregătirea sa intelectuală prima. De aceea, Olga Cicanci consideră că personajul este unul şi acelaşi cu dascălul personal al copiilor domnului Moldovei, Constantin Duca, petrecând un răstimp la Iaşi alături de Ioan Comnenul. La rândul său, Ioan Comnenul a sosit întâi în ţara Românească la curtea lui Constantin Brâncoveanu, fiind un apropiat al stolnicului Constantin Cantacuzino, cu care a întreţinut legături culturale permanente. Funcţia sa a fost aceea de medic personal, dar studiile sale erau complexe (teologie, filozofie, gramatică, medicină), ceea ce 1-a recomandat pentru a deveni profesor la curtea ginerelui lui Constantin Brâncoveanu, Gheorghe Duca, domn al Moldovei ( 1678-1683). În educaţia vlăstarului domnesc, a fost ajutat de Scarlatache Spandonidis dikaiophylax, viitor retor şi chartophylax al Patriarhiei din Costantinopol şi profesor al Academiei din Fanar. După opinia lui Constantin Sathas, acest Scarlatache este descendent direct al lui Manuel Spandonidis (Spandounes), nepot de frate al cronicarului Theodor Spandugino. El este primul care a avut legături directe cu spaţiul românesc. Probabil perioada pe care a petrecut-o la Iaşi începe în 1683 şi se termină în luna decembrie a aceluiaşi an, când domnul Moldovei a fost mazilit. Câţiva ani i-a petrecut la Braşov, unde exista o puternică diaspora grecească, grupată într-o companie comercială, ale cărei privilegii şi regulamente datează din cea de a doua jumătate a secolului al XVII-lea, când Transilvania mai era încă principat vasal înaltei Porţi. La Braşov, Scarlatache a fost mai departe dascăl, dar şi secretar al companiei comerciale, cel mult până în anul 1691, când devine chartophylax al Patriarhiei din Constantinopol. Cunoştinţele profesorului Spandonidis erau elogiate în termeni foarte calzi de confratele său loan Comnenul, după cum arată corespondenţa dintre cei doi; din păcate însă scrisoarea nu este datată. În 1716 acelaşi Scarlatache activa ca profesor la noua şcoală din Fanar. În această calitate purta corespondenţă şi cu ilustrul patriarh Hrisant Nottara.
Dacă Scarlatache a fost intelectual şi a continuat tradiţia culturală a familiei, contemporan cu acesta, tot la Braşov, este atestat în anul 1718, Andronache Spandonidis, membru marcant la comunităţii de negustori greci. El a făcut parte din Comisia care a prezentat împăratului Carol al VI-lea cererea de reînnoire a privilegiului acordat companiei greceşti de către principele transilvan Mihail Apaffy în anul 1678.
Tot Andronache a îndeplinit şi funcţia de jude al comunităţii, în atribuţiile sale intrând şi judecarea diferendelor şi a delictelor din cadrul companiei. între Scarlatache şi Andronache considerăm că a existat o legătură de rudenie strânsă (fraţi sau veri). Scarlatache nu a venit întâmplător la Braşov, în 1684, după mazilirea lui Constantin Duca.
Ultimul Spandonidis atestat la Constantinopol este Antonio, menţionat că înceta din viaţă în anul 1726 în capitala Imperiului Otoman. După această dată familia avea să se mute în Macedonia, la Melenik unde prima atestare este legată de Kostas Papa Spandonidis (Spandonis), în anul 1790. Acesta este întemeietorul celor mai recente ramuri ale familiei, care coboară până în zilele noastre şi, având în vedere relaţiile strânse cu compania comercială din Braşov, Kostas Papa a fost cu siguranţă înrudit cu predecesorul său Andronache.
Din 1790 destinul familiei Spandonidis avea să fie legat de evoluţia Melenikului, atât din punct de vedere politic şi teritorial cât şi economic. Secolul al XVIII-lea a fost în Imperiul Otoman o perioadă a încercărilor de reformă şi de deschidere spre Occident şi de modernizare, măcar la nivel instituţional şi cultural. De această deschidere au profitat şi locuitorii Melenikului, care au pus bazele unui comerţ destul de activ cu Austria şi Franţa. Principala ramură de activitate a fost creşterea viermilor de mătase şi producerea mătăsii în ateliere locale. La jumătatea secolului al XVIII-lea existau o mare manufactură de mătase şi şase ateliere mai mici, care îşi exportau producţia în vestul Europei, Italia fiind una dintre ţările cu care existau relaţii comerciale. Tot la Melenik era un important centru de prelucrare a pieilor. Cele treizeci de tăbăcării produceau materia primă pentru atelierele locale ce confecţionau încălţăminte, care era vândută mai ales la Istanbul.
Locuitorii greci din Imperiul Otoman au întreţinut, începând cu cea de a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, după cum s-a văzut deja, cele mai active relaţii comerciale cu Imperiul Habsburgic, unde epoca reformelor lui Iosif al II-lea a pregătit terenul pentru dezvoltarea comerţului cu Imperiul Otoman. Negustorii greci din Balcani au fost bine primiţi în toate oraşele Imperiului Habsburgic, reprezentând o oportunitate în plus pentru extinderea legăturilor comerciale cu Levantul, în condiţiile în care alte mari puteri europene (Franţa, Anglia şi Olanda) beneficiau deja de ceea ce se numeşte şi astăzi „clauza naţiunii celei mai favorizate”. Dezvoltarea legăturilor economice cu Imperiul Otoman a cunoscut o perioadă de avânt mai ales după semnarea tratatului comercial între Imperiul Habsburgic şi înalta Poartă, la 24 februarie 1784.
Odată cu deschiderea Balcanilor spre comerţul european a apărut şi tendinţa ca, dintre cei care avuseseră succes în afaceri, unii să se stabilească în noile patrii de adopţie. în alte cazuri negustorii din Melenik şi-au deschis adevărate reprezentanţe comerciale în străinătate, fără a părăsi locul de baştină. Aşa a fost cazul lui Kostas Papa Spandonidi, specializat în comerţul cu mătase, bumbac şi piele. între 1811-1815 Kostas Papa avea la Braşov un reprezentant comercial ce întreţinea legături permanente cu alţi greci tot din Melenik stabiliţi la Viena, Pesta, Bucureşti (Tzintziras Nikolaos şi Yiovitzas Margaritis), Braşov, Sibiu, Timişoara, Ruse, Salonic şi Serres. După aria contactelor comerciale considerăm că acest Kostas Papa s-a bucurat de o situaţie materială foarte bună. De altfel Dimitrou Spandonidis (Spandonis), fiul său, se stabilise deja la Viena şi facilita exportul de mărfuri din Melenik. Prosperitatea Melenikului s-a răsfrânt asupra întregii Macedonii de nord-est, Tzoumaya un simplu sat de pescari bulgari a devenit un important port datorită exporturilor din Melenik, sau Demir-Hisar, un alt sat turcesc, a ajuns o adevărată colonie a grecilor din Melenik.
Odată cu prosperitatea materială a venit şi dorinţa de a se asigura o educaţie potrivită copiilor. Mulţi dintre fiii negustorilor au îmbrăţişat cariera didactică, fiind profesori chiar în localitatea de baştină, devenită la începutul secolului al XIX-lea unul dintre marile centre economice ale grecilor din Balcani.
Un alt fiu al lui Kostas Papa, Constantin Spandonidis a fost profesor la şcoala grecească din Melenik şi primea în anul 1850 un salariu, din partea comunităţii locale, de 1600 de taleri pe an. Constantin era asistat de Ioannis Basmatzidis. După această dată, Constantin dispare din evidenţele contabile ale şcolii locale şi presupunem că a plecat din localitate. Facem această afirmaţie ţinând cont de faptul că între 1860-1862 şcoala greacă din Melenik a rămas fără niciun profesor şi Consiliul a făcut demersuri la Ioannina, Atena şi Salonic, dar acestea au rămas fără rezultat. De aceea considerăm că fostul dascăl din 1850, din anumite motive pe care le vom prezenta mai târziu, nu-şi mai putea oferi serviciile.
După constituirea tânărului stat elen şi după pacea de la Adrianopol din 1829, toate teritoriile locuite de greci şi aflate în afara graniţelor naţionale au cunoscut o puternică efervescenţă. Tot mai mulţi greci s-au îndreptat fie spre patria-mamă, fie spre statele învecinate, unde se puteau bucura de o situaţie economică mult mai prosperă decât cea din teritoriile de origine. Am amintit deja imigraţia greacă din Viena care a constituit, începând cu sfârşitul secolului al XVIII-lea şi în secolul al XIX-lea, o puternică comunitate greacă în capitala Imperiului. O altă destinaţie preferată a negustorilor şi oamenilor de afaceri greci au fost şi principatele dunărene, începând cu secolul al XVIII-lea şi continuând în cel următor. Familia Spandonidis a urmat calea conaţionalilor săi şi printre cei originari din Melenik îl găsim pe Panaiotis (Panait) Spandonidis, stabilit la Giurgiu în anul 1865, ocupându-se probabil de comerţul cu grâne. Acest Panaiotis este probabil frate sau văr cu Constantin, profesorul din Melenik şi cu Ştefan, despre care vom vorbi în cele ce urmează.
Odată veniţi în Principate, numele familiei a devenit Spandonide. în tradiţia orală a familiei se consideră însă că primul Spandonide aşezat în ţara Românească a fost Ştefan Spandonide (1828 – 1912), care avea în 1840 doar 12 ani şi care plecase din Melenik împreună cu doi fraţi şi o soră.
Perioada a coincis cu o acutizare a conflictelor interetnice, care aveau să deschidă un adevărat focar de război în Macedonia estică. Mişcarea de eliberare a grecilor din Balcani a dobândit noi valenţe după constituirea statului naţional grec şi primele care s-au speriat de consecinţe au fost autorităţile otomane. în cea de a doua jumătate a secolului al XIX-lea grecii din Macedonia de nord şi de est aveau să sufere numeroase vexaţiuni din partea foştilor tovarăşi de suferinţă bulgari şi sârbi.
În această situaţie conflictuală, la început de teama otomanilor, patru membri ai familiei Spandonidis au părăsit Melenikul. Persecuţiile au avut ca rezultat şi închiderea şcolii greceşti din Melenik, rămasă fără dascăli în 1860. Pe Constantin Spandonidis, profesorul de limbă greacă din < 1850, îl regăsim la Mizil în 1862 căsătorit cu o anume Ecaterina. Acesta a revenit ulterior în Macedonia, la Darma, unde avea să se recăsătorească, având din mai multe căsătorii o descendenţă impresionantă (11 copii). În 1855, fratele său mai mic Ştefan s-a stabilit în Fierbinţi (jud. Ilfov) unde avea să clădească un nou destin şi o nouă prosperitate pentru generaţiile următoare.
În 1879, Ştefan Spandonide a obţinut autorizaţie din partea primăriei locale de a deschide un han şi de a exercita profesiunea de hangiu, Păstrând însă ca îndeletnicire principală negoţul.
Ştefan Spandonide a avut cinci fii şi o fiică: Constantin, Gheorghe, Panait, Vasile, Alexandru şi Măndica. Toţi au primit în ţară o educaţie medie; dintre aceştia doar Panait a fost trimis la studii în Italia, la Capri şi odată întors în ţară s-a stabilit în Bucureşti, unde a devenit un negustor respectat. Vasile a fost în anii 1920 funcţionar la Percepţie, în Bucureşti (secţia 14 din Calea Moşilor). Gheorghe şi Alexandru Spandonide, rămaşi alături de tatăl lor în Fierbinţi Târg, au jucat un rol considerabil la dezvoltarea aşezării, care la sfârşitul secolului al XIX-lea devenise un centru comercial prosper.
Gheorghe Spandonide (1863 – 1928) a avut cinci copii: Vintilă (1889 – 1917), Iuliana (1890 – 1950), Augustin (1892 – 1969), Nicolae (1897 – 1987) şi Stelian Ştefănescu Spandonide. În afară de Vintilă, care şi-a dat viaţa în luptele aprige care au avut loc în trecătoarea Turnu-Roşu în 1917, toţi ceilalţi copii şi urmaşii acestora au marcat ascensiunea într-o nouă treaptă socială: fie în cea a burgheziei înstărite, fie în cea a elitei intelectuale de provincie, stabilindu-se mai ales la Mizil sau Râmnicul Sărat.
Nicolae Spandonide a rămas la Fierbinţi şi, odată cu începerea războiului, a preluat afacerile familiei, care au prosperat în perioada interbelică. Intre descendenţii acestei ramuri se numără astăzi şi Lavinia Spandonide, fiica lui Gheorghe Spandonide (n. 1930) şi nepoata lui Nicolae. Lavinia Spandonide este un distins om de afaceri care a ales totodată să se implice activ şi în promovarea culturii şi a valorilor naţionale.
Revenind la primii Spandonizi stabiliţi pe pământ românesc, cel de al doilea frate care 1-a însoţit pe Ştefan Spandonide în pribegie a fost Panaiotis Spandonidis, despre care ştim ca s-a stabilit la Giurgiu în 1865 fără a mai avea alte date despre el.
Din acelaşi trunchi, ce are la bază descendenţa lui Kostas Papa Spandonidis s-a desprins şi o altă ramură stabilită în Ţara Românească în jurul anului 1878. Este vorba despre fiii lui Constantin, profesorul j§ de limbă greacă: Petros (Petrache), Spandounis, Vasile, Dumitru, Constantin şi Zlatku. Despre Constantin ştim că s-a sfârşit din viaţă la Darma şi că până în anul 1916 murise. Aceste date apar în certificatul de căsătorie al fiului său Zlatku, căsătorie încheiată la data de 7 iulie 1916.
În schimb toţi cei şase fii s-au stabilit în Bucureşti, fiind aduşi de Petros (Petrache Spandonide), care a jucat rolul de mentor. De altfel între acesta şi ultimul născut se dovedeşte a fi fost o diferenţă de vârstă de aproximativ 30 de ani, justificată de numărul mare de copii ai lui Constantin (nouă băieţi şi două fete), dar şi de faptul că acesta a fost căsătorit de două sau chiar de trei ori. în 1862 s-a căsătorit la Mizil cu Ecaterina, dar pe ultima soţie o chema Theopemptye şi era în mod cert mama ultimului născut Zlatku, conform aceluiaşi certificat de căsătorie menţionat. Pe de altă parte în 1878, fiul său Petros este amintit între membrii comunităţii greceşti din Bucureşti. Presupunem că acesta avea mai mult de 16 ani, vârstă care ar corespunde anului în care a fost încheiată căsătoria tatălui său din 1862 sau că, printr-un caracter de excepţie, Petros la numai 16 ani era în stare să-şi conducă propriile afaceri. Un lucru este însă cert, cu multă ambiţie şi cu o forţă de muncă ieşită din comun, tânărul Petrache (Petros) avea să facă o avere impresionantă, arendând moşii în jurul Bucureştilor şi închiriind imobile în zona bisericii greceşti, pe bulevardul Pache Protopopescu. A ajuns un membru marcant al comunităţii greceşti din Bucureşti fiind şi trezorierul acesteia şi din această poziţie şi-a ajutat întreaga familie să prospere.
Rând pe rând fraţii săi au venit în Bucureşti.
Sosirea fraţilor Spandonide în România modernă a fost legată deopotrivă de evenimentele politice şi economice din Balcani. La această plecare masivă a grecilor din zona Melenikului a contribuit climatul politic instaurat imediat după Războiul ruso-turc din 1877-1878, devenit pentru români Războiul de Independenţă. începând cu anul 1879 provincia Macedonia, rămasă sub stăpânire otomană, a devenit un subiect de dispută între Bulgaria, care îşi dobândise autonomia în anul 1878, şi Grecia care devenise independentă din 1829. Grecia visa la rândul ei să-şi reîntregească graniţele istorice. în nordul Macedoniei s-a născut o aşa numită „mişcare naţionalistă” bulgară, ce a cuprins două comitate incluzând şi zona Melenikului, cu o populaţie majoritar greacă. Comitagii bulgari au încercat o primă purificare etnică, în perioada 1879-1889. Prin mijloace represive foarte dure, au obligat populaţia greacă fie să părăsească regiunea, fie să se recunoască a fi de origine bulgară.
În acest context a apărut prima interdicţie economică ce 1-a determinat probabil şi pe Petros (Petrache) Spandonide să se stabilească la Bucureşti. Asupra locuitorilor greci din Melenik s-au făcut presiuni, până la ameninţare cu moartea, pentru ca aceştia să renunţe la cultivarea viţei de vie şi la negoţul cu vin.
În anul 1895, trupe bulgare au invadat Melenikul, au ars două cartiere turceşti şi au ucis numeroase persoane nevinovate. Pentru ca Bulgaria să poată emite pretenţii teritoriale asupra Macedoniei a fost „inventată” o aşa numită mişcare pentru autonomia provinciei, în care toţi locuitorii, indiferent de origine sau religie ar fi trebuit numiţi macedoneni, slavo-foni, vorbitori ai unui dialect sârbo-bulgar, devenit ad-hoc limba macedoneană. Paralel cu mişcare bulgară, sârbii au reclamat şi ei moştenirea istorică din Evul Mediu, din timpul lui Ştefan Duşan: pentru aceştia în Macedonia nu existau decât sârbi, iar cei 5500 de locuitori ai Melenikului erau toţi sârbi grecizaţi. Abuzurile au mers până acolo încât au fost falsificate documentele de stare civilă din arhivele comunale. Confruntările au continuat şi, din anul 1903, Grecia a cerut sprijinul Marilor Puteri pentru a se rezolva problema Macedoniei, de data aceasta conform pretenţiilor acestui stat. Din anul 1904 grupuri armate de greci şi bulgari au început să se înfrunte în partea de nord a Macedoniei, iar din 1906 cele două comitate din nord au intrat sub controlul guvernului de la Sofia.
În timpul primului război balcanic, la 24 octombrie 1912, Melenikul a fost ocupat de bulgari. In anul 1913 trupele greceşti au revenit în nordul Macedoniei, soarta acestei provincii devenind miza celui de al doilea război balcanic. La 30 iunie o companie de voluntari greci a ocupat Melenikul, dar clauzele păcii încheiate la Bucureşti, la 28 iulie 1913, au consfinţit împărţirea Macedoniei între toate cele trei state beligerante, Serbia, Bulgaria şi Grecia. Zona de nord, cu localitatea Melenik, a fost adjudecată Bulgariei.
În acel moment a început ultimul act din drama pe care a fost obligată să o trăiască timp de peste 3 decenii populaţia greacă din zonă. La 30 iulie 1913 grecii din Melenik au hotărât să părăsească localitatea şi să se refugieze în Grecia. In această decizie au prevalat, în faţa neajunsurilor materiale, sentimentele naţionale. Transportând puţinele bagaje pe care le-au putut aduna în grabă, grecii au plecat spre graniţă, având sprijinul armat al conaţionalilor lor, care au acoperit cu foc de artilerie deplasarea grupurilor de civili, pe parcursul celor 30 de km care îi despărţeau de graniţă.
În aceste pagini tumultoase ale istoriei Macedoniei se află încifrat şi destinul familiei Spandonidis (Spandonide), care a încercat să evadeze din acest cerc de fier al intereselor politice si a găsit un adăpost primitor la nord de Dunăre. Principatele dunărene si apoi România modernă au fost, începând cu secolul al XVIII-lea, un adevărat loc de refugiu pentru populaţia originară din Balcani, care a fugit de teama represaliilor de tot felul, în căutarea unui teren propice pentru renaşterea naţională, dar şi pentru refacerea averilor pierdute sau pentru agonisirea unora noi.
Aşa s-a întâmplat cu Petrache Spandonidis şi cu fraţii săi, stabiliţi la Bucureşti. Petrache a devenit pe parcursul ultimelor două decenii ale secolului al XIX-lea unul dintre membrii marcanţi ai comunităţii greceşti din Bucureşti. Prezenţa sa în Bucureşti în anul 1878 ne indică exact momentul în care în Macedonia de nord au început conflictele etnice.
Este de presupus că era foarte tânăr, pentru că studiile şi le-a făcut la Bucureşti, unde a terminat Şcoala de Agricultură, devenind inginer agronom. Averea a făcut-o folosindu-şi cunoştinţele dobândite. A arendat şi a cultivat moşii ale familiei Mavrocordat, a cumpărat mai multe imobile (20 la număr), parte din ele în jurul Bisericii greceşti, pe care le-a închiriat. Petrache Spandonide a făcut parte din protipendada capitalei, locuia într-un adevărat palat, ţinea cai de rasă şi avea chiar şi un domeniu de vânătoare. Loja sa la Teatrul Naţional se învecina cu cea regală.
A fost căsătorit cu o conaţională, Caterina Constandinis şi a avut trei fice, Hella, Irina şi Sofia. Hella (Elena) a fost o pianistă de renume european, iar sora sa Irina a făcut studii filologice, devenind o pasionată culegătoare de folclor.
Din păcate niciuna dintre cele trei surori nu a avut urmaşi, ultimele două nefiind niciodată căsătorite.
Al doilea frate despre care avem date precise începând cu stabilirea la Bucureşti este Spandounis Spandonidis, căsătorit cu Chrisanti Antoniadis. Tânărul cuplu a avut în scurt timp un fiu, Petros, născut la Bucureşti în anul 1890 şi o fiică Theopemptye. După câteva decenii petrecute în Bucureşti şi după ce adunat o avere însemnată, în anul 1905 împreună cu întreaga sa familie Spandounis Spandonidis a revenit în Salonic.
Nu credem că este doar o coincidenţă faptul că în acelaşi an fratele mai mare şi mentorul său, Petrache, a fost expulzat din România, în urma unui scandal iscat între comunitatea greacă şi statul român. Fondul problemei a fost datorat faptului că sultanul Abdul Hamid a recunoscut oficial la data de 9 mai 1905, naţionalitatea română din Turcia europeană. Acest act a adus proteste din partea Greciei şi a Patriarhiei ecumenice.
Ca urmare, au avut loc manifestări antiromâneşti în Macedonia, iar în replică, în România membrii comunităţii greceşti au fost agresaţi. La Giurgiu, pe 31 iulie, a fost ars drapelul Greciei şi în final relaţiile diplomatice dintre cele două state au fost rupte.
Dacă Petrache a revenit în anul 1907, Spandounis a rămas definitiv la Salonic, mai ales că în anul 1913 această parte a Macedoniei a revenit în graniţele Greciei. Fiul său Petros a urmat cursurile liceului francez din Salonic (singurul liceu din oraş până în anul 1913), a făcut Facultatea de filozofie la Atena şi a fost un scriitor şi un filozof de renume pentru cultura greacă contemporană.
Petros Spandonidis a încetat din viaţă în anul 1964. Din căsătoria sa cu Alexandra au rezultat patru fiice: Chrisanthi (Chrisula), Elena, Irina şi Ninica, care au astăzi descendenţi în Grecia şi în Italia.
Alţi fraţi aduşi de Petrache în Bucureşti au fost Dumitru, Vasile şi Zlatku. Este clar faptul că tatăl, Constantin, şi-a petrecut ultima parte a vieţii în Grecia, la Darma. A avut 11 copii (9 băieţi şi 2 fiice). Numele acestora nu ne sunt cunoscute în totalitate. Ştim numele celor cinci băieţi stabiliţi în Bucureşti şi a unei fiice, Evanghelia venită şi ea în România ş căsătorită Hagi Cociu. Nu avem date precise referitoare la soarta celorlalţi copii ai lui Constantin, dacă au ajuns la maturitate şi au avut la rândul lor descendenţi sau dacă au murit în copilărie. Numeroşii copii au provenit, cum am menţionat anterior, din două sau trei căsătorii ceea ce explică diferenţa mare de vârstă dintre primii născuţi şi mezini (Zlatku s-a născut în 1899, în timp ce Petrache avea atunci în jur sau peste de 30 de ani).
Zlatku a făcut primele clase de gimnaziu la Atena şi a fost adus după moartea tatălui, de fratele său Petrache, la Bucureşti. In anul 1916 locuia pe bulevardul Pache Protopopescu, împreună cu acesta. Cumnata sa Caterina, era înrudită prin alianţă cu familia Nasta (sora sa Irina era căsătorită cu Alexandru Nasta) şi probabil că s-a căutat cea mai bună soluţie pentru a face un rost tânărului de 17 ani, care dorea să obţină cetăţenia română. În plus, România încă nu intrase în război, dar cei avizaţi se puteau teme pentru soarta lui Zlatku. Soluţia ideală a fost găsită tot în familia Nasta viitoarea mireasă, Irina, fiind suficient de înstărită pentru a se trece cu vederea marea diferenţă de vârstă (de 14 ani căci Irina, născută în 1885, avea la căsătorie 31 de ani). Intre Irina şi Zlatku exista şi o înrudire prin alianţă. Irina era fiica lui Alexandru Nasta şi a Irinei Constandinis (sora Caterinei Spandonide, soţia lui Petrache).
Căsătoria s-a oficiat pe data de 7 iulie 1916, şi la 26 iulie Zlatku a depus cererea de acordare a cetăţeniei. Cererea a fost rezolvată pe data de 23 iulie 1921. Până atunci cuplul Zlatku-Irina Spandonide avusese deja doi copii, Sophia şi Theodor (născut în 1920), după care au urmat Marie-Alice şi Egon.
În ceea ce priveşte data la care ceilalţi doi fraţi – Dumitru şi Vasile – s-au stabilit în Bucureşti nu avem informaţii. Ştim că Dumitru a fost căsătorit de două ori şi a avut un fiu Constantin. Vasile Spandonide a fost căsătorit cu Eleni Dumitriu, având trei copii: Nicolae, Elvira şi Constantin (Costică). La rândul lor aceştia au stabilit alianţe matrimoniale dintre cele mai onorabile. Nicolae a fost căsătorit cu Margareta Ghica; Elvira a fost soţia avocatului Grozdea, pentru scurt timp primar general al capitalei. Fiul cel mic, Constantin (Costică) a fost căsătorit cu Maria Stratilescu, a cărei ascendenţă urcă spre o familie de ofiţeri francezi din secolul al XIX-lea (Frehaut). Fiul lor a purtat acelaşi nume ca tatăl (Constantin, cunoscut şi sub presudonimul Kiki) şi a urmat studii de arhitectură lucrând la planurile aripii noi a Academiei de Studii Economice.
S-a căsătorit cu Despina Bucur şi cuplul s-a stabilit în Franţa. Fiul lor, Bruno, a îmbrăţişat de asemenea profesia de arhitect.
Familia Spandonide din Melenik are astăzi descendenţi atât în România, cât şi în Grecia, Italia, Elveţia şi Franţa. Este o familie numeroasă care nu şi-a pierdut conştiinţa originilor, care a luptat din greu în decursul timpului pentru a-şi menţine statutul social şi material. Indiferent de vicisitudini, au existat câteva permanenţe ce au animat spiritul acestei familii: conştiinţa originilor şi respectul faţă strămoşi, demnitatea şi spiritul de luptă, perseverenţa, dublată de o muncă asiduă. Toate acestea au făcut ca peste veacuri familia Spandonidis – Spandonide să supravieţuiască asemenea păsării Phoenix, renăscând nu odată din propria cenuşă.
