Mihai Oroveanu: Când dl Gabriel Liiceanu vorbea despre etica breslelor, mă gândeam la ce se întâmplă la noi cu o breaslă, Uniunea Artiștilor Plastici, obligatorie pentru a-și putea menține statutul profesional: în ea, profesioniștii mai degrabă au fost adunați, decât s-au adunat. Acum reprezintă cel mai conservator și cel mai reacționar organism, care prin structura piramidală și prin deznădejdea cu care se luptă împotriva unei piețe de artă, prin obstinația cu care se luptă împotriva drepturilor individuale ale artiștilor, a făcut ca meseriile de artă să fie de-a dreptul evitate ca situație socială. UAP nu recunoaște piața de artă, recunoaște doar valorificarea operei de artă, nu recunoaște obiectul de artă ca având o valoare de piață, ci o interesează mai mult activitatea culturală, nu o interesează să personalizeze galeriile, astfel încât să existe o minimă concurență, ci o interesează să păstreze superstițiile și ierarhiile stabilite de 40-50 de ani. Intrați într-o librărie de artă din București și intrați în orice librărie de muzeu din străinătate: la noi nu veți găsi nici 1% din cărțile și albumele de artă contemporană care circulă acum în Occident. Nimic din acest fenomen extraordinar de interesant care s-a întâmplat după apariția computerului, cu consecințele care au decurs de aici – evoluția editării de albume, de fotografie, de grafică cu totul și cu totul deosebită, de tehnicitate maximă în prezentarea cărții-obiect – nu apare în preocupările editorilor, dar nici ale importatorilor de carte din România. Și atunci, de ce să ne mai mirăm că intelectualul român este format de slova scrisă și nu de imagine, de ce să ne mirăm că din punctul de vedere al artelor vizuale ne găsim într-un dezastru de nenumit?

Astăzi, cu toate încercările noastre de a induce obiectul de artă ca valoare comercială, ajungem la concluzii foarte stranii. A fost imposibil să obținem de la Ministerul Finanțelor ca drepturile de succesiune să poată fi plătite în opere de artă. În alte țări s-au făcut muzee întregi în acest fel. Achizițiile sunt rezervate, prin amploarea lor și printr-o anumită succesiune în timp, Ministerului Culturii, ceea ce este aberant. Ministerul Culturii a propus inițiative legislative care, de fapt, interzic orice comerț de artă: prin lege, acesta este monopolul Uniunii Artiștilor Plastici. Un galerist străin nu poate să cumpere direct o operă de artă din România și nu poate să o scoată din țară decât plătind o taxă Uniunii Artiștilor Plastici; nu cred că mai există în Europa o astfel de impunere. La fel, cea mai mare taxă de intrare a operelor de artă în țară este în România: 42%. Toate aceste aberații se mențin pentru că intelectualul român este educat de slova scrisă și nu pare a-i fi necesară imaginea. Educația prin imagine este mai mult decât sumară.