Prețuind inteligența și sensibilitatea, sponsorul adevărat nu poate fi decât cel care înțelege un truism vechi și fundamental: rezolvarea nevoilor primare ale societății moderne cere o viziune culturală bine articulată. La fel cum democrația nu prosperă fără elogiul politic al virtuții, nici practica economică nu poate face din valoarea de schimb a pieței o infailibilă busolă. Chiar dacă mizează pe resursele prezentului, antreprenorul de performanță asumă confruntarea cu numeroase „imponderabile“ ale vieții: importanța educației în contrast cu păcatele psihologiei de masă, inerția memoriei locale oglindită în natura invizibilă a credințelor religioase sau arhitectura sofisticată a ideologiilor seculare.
Orice minte preocupată de reguli sau legități își pune aceste întrebări de-o apăsătoare generalitate. În acest răsad al neliniștii, artistul, savantul sau gânditorul îl pot întâlni pe bunul gospodar. Calculând nu doar cifre de afaceri, ci miza unor dezvoltări instituționale, acesta din urmă face, prin saltul dinspre concret către abstract, un mic pariu cu istoria. Trecerea de la elanul pragmatic la reflecția de adâncime cere însă proba de rezistență a vocațiilor. Peste acest prag, garantat printr-o grijă comună față de viitor, filantropul cordial și beneficiarul onest se pot înțelege, când nu prietenește, atunci fructuos și colegial. Donatorul ideal nu evocă figura împătimită, plină de remușcări, a celui care vrea „să dea“ ca să-și atenueze câteva inavuabile insomnii. El nu este nici „mâna spartă“, neglijentă față de modul, timpul și măsura donației. Nici ploconul, nici peșcheșul nu cunoaște logica ascetică a darului. Sponsorul bun nu vede peste tot soluții tehnocrate, nici nu pretinde că poate contempla rima adevărurilor ultime dintr-un biet proiect provincial. Mai modest, el recunoaște sincopele dintr-un lanț trofic dezechilibrat, știind totodată că nu este nici primul, nici ultimul vehicul al generozității. Filantropul emancipat îi ascultă cu franchețe pe acei „puțini aleși“ care au decis să nu trăiască „viața ca o pradă.“ Fără să piardă simțul sărbătorii și gustul pentru detașare, cel care dă și cel care primește lucrează împreună cu valoarea primordială a încrederii. Cadoul dezinteresat încurajează nașterea de modele, iar nu idoli decerebrați. Bazele unei economii a profitului întârziat se descoperă doar când ai puterea să te întorci din drum. Afli atunci că, în absența binelui public, povestea succesului individual poate rămâne o rapsodică amăgire, cu limpezimi fulgurante și reușite izolate. Când bocancul șiret al fotbalistului agramat face mai mult decât tâmpla unui istoric în formare, atunci viața spiritului este lăsată în plata hazardului. Pe scurt: refuzând cultivarea elitelor, sectorul privat rămâne privat de admirația publică. El devine, așa-zicând, un sector sectar. Proiectele culturale maturizate propun experiența improvizației benigne, într-o cheie ireductibilă la slogan și comercializare. Revigorarea legăturii între „cunoaștere și putere“ este, chiar și pentru științele exacte, profund insuficientă. Studiul academic al religiilor, bunăoară, nu trebuie neapărat absorbit într-o strategie geopolitică oportunistă. (Observăm, în treacăt, că triburile umanității se încaieră nu doar acolo unde domnește ignoranța, după cum nici iertarea semenilor nu se dă printr-un caz ateu.) Deși poate evita boema, talentul entuziast – deci cu atât mai puțin geniul – nu visează de la început câștigul financiar. Constantele perplexității teoretice – în filologie, pictură, filozofie sau istorie – impun printr-un refuz al utilității domestice. Această eminență nu doar cenușie a gratuității merită sprijinită. Niciun proiect umanist – lipsit chiar de imediată anvergură teologică – nu poate fi schițat cu promisiunea unei recunoașteri unanime. Elevul pasionat de greacă ori studentul diligent al arhivelor medievale are nevoie de timp pentru a da la iveală, prin munca sa adesea ignorată, un produs finit remarcabil și – eventual – chiar vandabil (e.g., o traducere sau o ediție critică). Filantropul oportun este, prin vocație, un înainte-mergător, prevenind sacrificarea talentului într-o aglomerație veselă de prostie și ignoranță. Scăderile lumii din care facem parte pot atinge uneori cruzimi neștiute. Încurajat de-o viziune superioară, sponsorul sagace ameliorează nu o imagine, ci un conținut. Lupta trebuie dată, așadar, împotriva mediocrității gregare, iar victoria se obține printr-o reașezare a justelor ierarhii. Dihania nemiloasă a neființei repurtează succesele cele mai facile. În timp ce inteligența și sensibilitatea sunt sfioase, un indiciu cert al ratării este nonșalanța. Vezi prostia șerpuind la drumul mare mai ales când suferă de mania comparației: o vedetă ecranată decide, bunăoară, să măsoare imposibilul (e.g., Bach față în față cu „manelele“). În acest caz, descalificarea noțiunii de muzică e aproape automată. Dezorientarea populară se vindecă atunci nu cu uzul contradicției, ci printr-o acțiune unilaterală în beneficiul clasicilor uitați (e.g., un mare festival, un alt concert, o nouă înregistrare). Însă mai mult chiar decât gustul spectatorilor, se cuvine întreținut apetitul actorilor tineri pentru piesele dificile, dar edificatoare, ale tradiției.
Dacă vrea să depășească sensul de „pomană“ – un gest meritoriu, dar limitat la relația „față-către-față“ –, filantropia are nevoie, într-o societate tot mai complexă, de reflecția asupra condițiilor de posibilitate ale darului. Decuplată de la motorul discernământului, nici o virtute nu poate da roade. Fără să fie tratat cu răceală birocratică, darul nu trebuie risipit în labirintul bunelor intenții. Spațiul religios confirmă acest avertisment, prin abundența investiției în bunuri sterile sau urâțite (de la ziduri, faianță, iconostase sau candelabre parohiale, până la veritabilele buncăre metropolitane ale culturii kitsch post-bizantine). Se risipesc în continuare sume uriașe pentru proiecte care înalță trufia și dărîmă bucuria, ratând contactul cu oamenii capabili să ne îmbogățească sufletește (i.e., iubitorii de arte și carte).
Identitatea trecutului și demnitatea viitorului trebuie apărate – nu doar din bugetul de stat – printr-o simfonie liturgică a credinței, a speranței și a dragostei. Filantropul autentic – devenit el însuși om de cultură – va înțelege că, la răscrucea acestei epifanii trinitare, viața capătă calități imemoriale.
