Unul dintre membrii importanţi ai familiei Spandonide este filozoful şi omul de litere Petrou Spandonidis, născut la Bucureşti în 1890, fiu al lui Spandounis Spandonidis şi al Chrisantei Antoniadis. Tatăl său, Spandounis Spandonidis, şi-a urmat în România fratele, Petros (Petrache), ajungând în 1905 să fie recunoscut ca un om de afaceri foarte respectat. În contextul tensiunilor politice şi diplomatice survenite între Grecia şi România, în anul 1905, pe fondul refuzului autorităţilor greceşti de a recunoaşte minoritatea română din Balcani, au avut loc acţiuni antiromâneşti în Macedonia şi în replică, manifestări antigreceşti în România. Între acestea amintim arderea drapelului Greciei, la Giurgiu, la 31 iulie, distrugerea cafeneleiRomânia din Bucureşti şi agresarea proprietarului grec, precum şi interzicerea unor publicaţii greceşti, sub acuzaţia de acţiuni antiromâneşti. Petrache Spandonide, membru marcant al Comunităţii greceşti din Bucureşti, a fost expulzat din ţară împreună cu alţi conaţionali. Fratele său, Spandounis, împreună cu familia i-au împărtăşit exilul. Spandounis însa, spre deosebire de Petrache, nu a mai revenit în România, în anul 1907 când măsurile de expulzare au fost anulate pentru o parte a celor plecaţi, între 1905-1909 a locuit în Melenik, iar din 1909 s-a stabilit definitiv în Salonic, unde a întemeiat Fundaţia Macedonia, care îşi propunea sa lupte pentru eliberarea provinciei cu acelaşi nume şi să o alipească statului grec.

Fiul său, Petrou, a urmat cursurile liceului francez din Salonic, singura instituţie de învăţământ liceal din oraş care se afla încă sub jurisdicţie otomană (până în anul 1913, când a fost integrat Greciei). După cum scrie chiar Petrou în notiţele sale autobiografice, Salonicul era în acea perioadă un oraş cosmopolit, unde domnea un spirit deschis spre cultura europeană, mai ales cea franceză. Tânăr fiind şi dornic de învăţătură s-a dedicat cu patimă studiului operelor lui Max Nordau neuitând filosofia şi estetica.

La 10 octombrie 1909 Petrou Spandonidis s-a înscris la Facultatea de Filosofie din cadrul Universităţii din Atena, ale cărei cursuri le-a absolvit cinci ani mai târziu. În 1916 Petrou s-a aflat pentru mai multe luni la Chifissia împreună cu un alt frate al tatălui său, al cărui nume nu îl pomeneşte, plecat tot din Bucureşti şi stabilit la Atena. Aici a scris prima povestire intitulată La ţară. În 1921, dornic să îşi cunoască şi alţi membrii ai familiei a plecat spre Bucureşti, unde a picat din nou într-o conjunctură nefavorabilă. Deşi relaţiile româno-elene reintraseră în normal din 1913 şi cele două state semnaseră, la 10 august 1920 Tratatul privind protecţia minorităţilor, tânărul Petrou este arestat pentru 6 luni. Dată fiind situaţia am putea considera că motivul a fost şi cu această ocazie politic. În urma intervenţiilor familiei a fost eliberat şi pleacă spre Viena prin Ungaria. Experienţele trăite la Bucureşti în 1905 şi 1921 l-au făcut să nu mai revină în România.

Din 1923 pasiunea sa pentru filozofie a fost dublată de cea pentru literatură, iar din 1932 Petros debutează şi în presă. Împreună cu doi prieteni entuziaşti, Xefulda şi Ianopulos, a întemeiat jurnalul Zile macedonene, publicaţie culturală ce îşi propunea să adune în paginile sale cele mai liberale spirite ale provinciei, scriitori, poeţi, filozofi. Tot în paginile acestei publicaţii au fost dezbătute şi principiile logotehnicii, înţeleasă ca artă a cuvântului, cuprinzând poezia, critica literară şi toate genurile de proză, precum şi cele dramatice. Deviza acestui demers a fost „căutarea profunzimii şi certitudinea adevărului”.

În anul 1936 dezbaterile din paginile Zilelor macedonene au devenit foarte aprinse şi tot mai mulţi tineri macedoneni polemizau cu personalităţi culturale ale capitalei Atena. După expresia lui Petrou era epoca unui adevărat „Sturm und Drang” macedonean.

Cariera de scriitor a lui Petrou a continuat cu o piesă de teatru Fond şi aparenţă şi cu un volum de povestiri, Lucruri sigure. Nici critica literară nu i-a fost străină, aplecându-se asupra tragediei antice greceşti şi esteticii, ca o prelungire a preocupărilor sale din tinereţe animându-l ideea de a găsi locul tragicului în spaţiul artistic. De menţionat sunt şi preocupările istorice ale literatului grec. În anul 1930 a publicat la Salonic monografia istorică Melenikos, în care se apleacă cu multă acribie, folosind toate sursele ce i-au fost accesibile, asupra istoricului localităţii şi implicit asupra descendenţei familiei sale.

Între 1943 şi 1947 Petrou Spandonidis a susţinut la Universitatea din Salonic două teze de doctorat, prima în filozofie, cea de a doua în domeniul logotehnicii, domeniu căruia i-a rămas profund ataşat până la sfârşitul vieţii. Rezultatul acestei din urmă direcţii de cercetare au fost cărţile Aceasta este logotehnica (1949) şi Poezia contemporană în Grecia (1955). Aceste cărţi i-au adus şi critici şi animozităţi din partea unor confraţi tradiţionalişti, ce l-au împiedicat pe Petrou să ocupe un loc binemeritat la una dintre catedrele Unviersităţii din Salonic. Spirit liber şi cercetător, Petrou nu a acceptat niciun fel de compromisuri şi de aceea nu a ajuns niciodată la o catedră universitară. A fost toată viaţa profesor de liceu la Salonic, unde a şi încetat din viaţă în anul 1964. Familia Spandonidis a fost însă binecunoscută în Salonic şi meritele lui Petrou au fost recunoscute postum, când uneia dintre străzile din cartierul cel mai elegant din oraş i s-a dat numele său. Pe această stradă s-a aflat şi locuinţa familiei la începutul secolului al XX-lea, în prezent însă nu mai exista aici decât cochete imobile noi cu câte 2-3 etaje.

În ceea ce priveşte viaţa de familie, în 1929 Petrou se logodeşte cu Alessandra, pentru ca în anul următor să se căsătorească cu aceasta, în 1932 s-a născut prima fiică, Chrisanti (Chrisula). A urmat la câţiva ani naşterea celei de a doua fiice Elena, care din nefericire a murit în 1942 de difterie. Familia Petrou şi Alessandra Spandonidis a mai avut încă o fiică, Ninica stabilită în Italia şi care are la rândul ei o fiică, Geanella. Fiica cea mare, Chrisanti, care era deja decedată la momentul scrierii acestei lucrări, a fost căsătorită cu Konstantino Kitzou, având la rândul ei doi copii, Yanis şi Aleea.

Un alt domeniu în care excelat Petrou Spandonidis a fost cel a filozofiei religioase, cu o aplecare deosebită asupra destinului uman în faţa lui Dumnezeu.

Comemorarea făcută de scriitorul Vafopulos, imediat după moartea lui Petrou Spandonidi – fragment din scrisoarea Ninicăi Patone Spandonidi către doctorul Theodor Spandonide

Este foarte dificil să ni-l imaginăm pe Spandonidis mort. Caracteristicile particulare ale personalităţii sale sintetizează un concept de om, care era incompatibil cu conceptul de moarte în forma sa statistică.

Dacă am vrea să găsim un fel de conciliere între aceste concepte, ar trebui să vedem moartea ca o formă de transformare a vieţii în noi aparenţe, în afara realităţii noastre demonstrate.

Petros Spandonidis era o personalitate care ocupase o poziţie dinamică în faţa vieţii. Avea un temperament exploziv. Acest lucru era însă o mare virtute a lui Spandonidis.

Gândea şi acţiona «din prisma eternităţii»…

Spiritul liber al lui Spandonidis nu vroia să se mişte spre alinieri predispuse de o metodologie ştiinţifică. Era un filolog cu multe resurse ştiinţifice şi culturale, dar metoda sa critică era extrem de anti filologică (anti este o particulă care înseamnă contrariul, de aceea anti filologic înseamnă contrariul filologicului).

Era dominat de un spirit anti formal. Aceasta a fost în special cauza pentru care a rămas în afara Universităţii. Spandonidis ar fi înlăuntrul său un maestru anti maestru. Un profesor care ar ignora limitele academice, aproape de lucrurile radicale. Dar tradiţia universitară nu acceptă cu uşurinţă acest lucru.

A făcut să pătrundă spiritul său asupra poeziei contemporane de la Valerie la Eliot. Întotdeauna a reuşit să sublinieze principalele caracteristici în fiecare situaţie.

Spandonidis era o circumstanţă foarte personală, o voce, o persoană în deşertul epocii sale.

Fragmente din scrierile sale religioase, în traducerea fiicei sale Ninica Pantone

Prin natura umană, există persoane mai puţin bune, bune şi foarte bune. Această calificare poate fi făcută atunci când există un prototip ca termen de comparaţie, şi care întruchipează bunătatea maximă. Acest prototip nu există printre oameni, pentru că pentru fiecare om există întotdeauna un alt om care este mai bun decât el şi un alt om care este mai puţin bun. Astfel, nu putem spune că un om este foarte bun şi că este mai bun decât toţi, dat fiind faptul că există un om mai bun decât acesta. Comparaţia trebuie făcută neapărat cu o Fiinţă care întruchipează perfecţiunea bunătăţii, nu cu o fiinţă umană, pentru că la oameni există întotdeauna gradele de comparaţie „mai mult” sau „mai puţin”. Astfel, trebuie să fie o fiinţă neumană. Această fiinţă este Dumnezeu. Însă comparând nu omul care posedă bunătatea, ci bunătatea însăşi, spunem: Aceasta este o bunătate mediocră, aceasta este o bunătate mare etc.

Însă aici se urmăreşte o comparaţie cu o bunătate perfectă şi maximă. Această bunătate este Dumnezeu însuşi. De aceea spunem că Dumnezeu este bunătatea însăşi în perfecţiunea sa. În acelaşi timp putem spune că iubirea există în sufletul omului, într-o măsura mai mică sau mai mare. Comparaţia se poate face doar cu o iubire absolută şi perfectă. Această iubire este Dumnezeu. Aşadar, Dumnezeu este iubirea, bunătatea, mila, bucuria însăşi. Este perfecţiunea acestora. Iubirea, bunătatea, sunt lucruri spirituale, posedate în perfecţiunea lor de o Fiinţă perfectă care este perfecţiunea iubirii, bunătatea, bucuria. Această Fiinţă este Dumnezeu. Astfel, Dumnezeu este însăşi iubirea, însăşi bunătatea, însăşi fericirea. În continuare, vom spune că Dumnezeu este însăşi iubirea. Pentru că prin iubire se înţelege bunătatea, fericirea, mila, caritatea etc.

Dar despre ce mai putem spune ca despre Dumnezeu, că este însăşi iubirea?

Înainte de toate, pentru a crea, Dumnezeu trebuie să iubească. Pentru că iubirea creează, ura distruge. Dacă un om nu iubeşte muzica şi armonia, nu va putea niciodată să creeze o melodie. Dacă un sculptor nu dedică creaţiei sale toată iubirea sa pentru artă şi pentru frumuseţe, sculptura sa va fi urâtă. Dacă urăşte să sculpteze, va lua sculptura şi o va sparge, o va distruge. Un pictor pictează doar dacă iubeşte natura, dacă iubeşte omul însuşi şi dacă această iubire pe care o simte este atât de profundă astfel încât să o exprime prin intermediul operelor sale. În schimb, dacă nu iubeşte sau urăşte, distruge arta, distruge tot ceea ce urăşte. Aşadar, din experienţa de zi cu zi, înţelegem că numai iubind putem crea. Pentru că iubirea creează, ura distruge.

Iată nevoia de a crede că Dumnezeu este un Creator plin de iubire. Iată nevoia de a crede că Dumnezeu este însăşi Iubirea, că ne-a creat pentru a ne iubi şi a ne bucura. A apărut însă ura, ticăloşia celui rău, care a introdus răul în om. Acest rău poate fi învins numai prin acte de iubire. Pentru că fără iubire, există numai distrugere. Să luăm exemplul unui nou-născut, al unui om sau al unui animal. După naşterea sa, părinţii îl abandonează. Mama nu îl alăptează, nu îl spală, nu îl protejează împotriva pericolelor, nu îl iubeşte. Copilul subnutrit, abandonat, neprotejat, moare. Iar dacă este vorba de animale sălbatice, este mâncat de alte animale.

De aceea, fără iubire, viaţa ia sfârşit. Cum am putea să nu ne gândim că Creatorul nostru este însăşi iubirea? Dacă ar exista numai ură pe pământ, nou-născuţii ar muri, persoanele bolnave abandonate ar muri şi ele fără îngrijiri. Ar exista numai moarte. Pentru că ura este moarte. Iubirea este viaţă.

Această iubire pe care Dumnezeu a creat-o, a introdus-o în interiorul nostru, pentru a fi baza vieţii Creaţiei. Cum am putea să ne îndoim că Dumnezeu este însăşi Iubirea şi că viaţa a fost creată de El, prin Iubire, şi continuă să existe?

Astfel, pentru Dumnezeu, nu este o calitate, ci este propria Sa Esenţă. Pentru om, calităţile spirituale posedate de spirit nu pot fi decât parte ale acestui spirit. Însă pentru Dumnezeu infinit nu există doar partea, ci infinitul, totul. Iubirea nu este numai o parte din spiritul lui Dumnezeu, ci este întreg spiritul lui Dumnezeu. Dumnezeu şi Iubirea însăşi. În acelaşi timp, putem spune că Dumnezeu este Bunătate, Inteligenţă, Fericire infinită.

Dacă în Univers ar exista o singură persoană, sau mai mult, dacă nu ar exista universul (acest lucru s-a întâmplat în timpul non – creaţiei, pentru că Universul nu este etern), iar dacă ar exista o singură persoană în mijlocul unui gol imens, am putea numi acea persoană iubire, bunătate, fericire? Cu siguranţă nu. Acea persoană ar putea fi considerată bucurie, iubire, fericire, dacă ar exprima bucurie, iubire, fericire. Dacă ar avea acele sentimente, calităţi, însă fără să le exprime, să le manifeste, ar fi o persoană fără viaţă, inactivă, incalificabilă. Cum am putea numi ceva iubire, dacă iubirea nu este exprimată, nu este manifestată?

Dumnezeu Tatăl, pentru a fi complet, pentru a fi un Dumnezeu Viu şi Activ, trebuie să îşi exprime Iubirea, Bunătatea, Fericirea. Oricine poate spune că Dumnezeu Tatăl îşi exprimă Iubirea creând şi iubind creaţiile sale. Da, este adevărat că Dumnezeu Tatăl îşi exprimă iubirea creând. Însă creaţia, precum şi toate fiinţele create, fiind create, nu sunt eterne, ceea ce înseamnă că a fost o perioadă în care Creaţia nu exista.

Astfel, Dumnezeu Tatăl, Dumnezeu Viu şi Activ, trebuia să îşi exprime altfel Iubirea în timpul non-creaţiei. Astfel încât să poată fi acum însăşi Iubirea. Este adevărat că pentru Dumnezeu nu există timp şi ca Dumnezeu trăieşte în toate timpurile, toată eternitatea în acum, în momentul acesta. Căci pentru Dumnezeu, totul este prezent. Acum şi pentru eternitate, Dumnezeu trăieşte momentul creaţiei şi creaţia însăşi. Este adevărat, dar este adevărat şi faptul că Dumnezeu trăieşte şi în timpul non creaţiei în acum şi în eternitate, şi tocmai prin acest timp al non-creaţiei, Dumnezeu trăieşte în prezent şi în eternitate, pentru că este nevoie de existenţa unei Fiinţe faţă de care să îşi exprime Iubirea, pentru a rămâne El însuşi un Dumnezeu Viu şi Activ. Aşadar, pentru deplinătatea şi pentru perfecţiunea lui Dumnezeu însuşi, pentru existenţa lui Dumnezeu ca Iubire eternă, este nevoie absolută de existenţa unei fiinţe căreia Dumnezeu să îi adreseze Iubirea acum şi pentru eternitate, să îşi exprime Iubirea, cu scopul de a rămâne pentru eternitate un Dumnezeu Viu şi Activ. Este astfel nevoie absolută de existenţa unei Fiinţe faţă de care Dumnezeu să îşi exprime pentru eternitate Iubirea. De aceea această Fiinţă trebuie să fie o Fiinţă eternă. Nu trebuie să fie creată, pentru că nici un lucru creat nu este etern, viaţa sa începând în momentul creării sale. Trebuie să existe o Fiinţă necreată şi eternă. Pentru a fi eternă, trebuie să fie din substanţă divină, singura care este eternă. Singura care este maximul în substanţă şi în timp. Aşadar, trebuie să existe o Fiinţă cu aceeaşi substanţă ca şi Dumnezeu. Substanţa sa divină trebuie să fie şi substanţa divină a lui Dumnezeu. Pentru că Dumnezeu fiind infinit, este totul, este toată substanţa divină existentă. Datorită infinităţii sale, substanţa divină este unică, pentru că nu există nimic în afară de aceasta. De aceea spunem că Dumnezeu este omniprezent. De aceea spunem că Dumnezeu vede lucrurile vizibile şi invizibile. Pentru că aceasta este caracteristica substanţei divine. Infinitatea sa, în afara căreia nimic nu poate exista.

Substanţa divină fiind unică, nu poate exista o altă substanţă divină în afară de aceasta. Trebuie să existe o Fiinţă eternă care are în comun cu Dumnezeu substanţa Sa divină, şi pentru că substanţa divină este infinită, substanţa divină a acestei Fiinţe este Infinită. Având în vedere că substanţa divină este unică prin infinitatea ei, este uşor de înţeles că Fiinţa faţă de care Dumnezeu îşi exprimă Iubirea trebuie să aibă în comun cu Dumnezeu substanţa divină unică. Ajunşi în acest punct, este uşor de înţeles că nu poate fi vorba decât de însuşi Fiul lui Dumnezeu Tatăl, care, existând acum şi în eternitate în sânul Tatălui, are în comun cu El, acum şi în eternitate, substanţa divină aşa cum un fiu are în comun cu mama substanţele acesteia. Fiul este un Dumnezeu perfect,faţă de care Tatăl îşi exprimă Iubirea în eternitate, rămânând în acest fel un Dumnezeu Viu şi Activ.

Fiul, persoană distinctă de Tată, rămâne pentru totdeauna în sânul Tatălui. Aceasta pentru că substanţa divină este unică şi indivizibilă. Fiul care rămâne pentru totdeauna în sânul Tatălui are în comun cu Tatăl substanţa divină, chiar dacă sunt persoane distincte.

Substanţa lui Dumnezeu Tatăl este Iubire Infinită, de aceea Iubirea Infinită este şi substanţa Fiului. Fiul, posedând substanţa divină, este Dumnezeu.

Să vorbim acum puţin despre Fiu.

Tatăl îşi exprimă Iubirea. A exprima iubirea, înseamnă a o manifesta. Iubirea exprimată, manifestată iese din persoana care o exprimă, care o manifestă. De fapt, când ne exprimăm iubirea faţă de o persoană bolnavă îngrijind-o, această persoană primeşte iubirea noastră manifestată.

Pentru că iubirea, în cazul nostru grija pentru un bolnav, nu este altceva decât mijlocul prin care exprimăm, manifestăm iubirea faţă de bolnav. Această iubire exprimată, manifestată, materializată (în cazul oamenilor) dacă se poate spune aşa, sau devenită vizibilă prin acţiunile de iubire, ajunge la persoana destinată. Exprimându-ne iubirea faţă de o persoană, nu facem altceva decât să manifestăm o parte din iubirea noastră faţă de acea persoană, prin cuvinte şi acte de iubire. Tot astfel Dumnezeu, când îşi exprimă Iubirea faţă de Fiu, manifestă această iubire. Dumnezeu Tatăl nu manifestă doar o parte din Iubirea Sa, deoarece pentru Dumnezeu nu exista parte, ci întreg. Pentru a fi perfect, Dumnezeu Tatăl trebuie să îşi exprime toată iubirea faţă de Fiu. Iubirea exprimată, manifestată de Tată, nu mai aparţine Tatălui, ci persoana faţă de care este exprimată. Astfel, exprimându-şi iubirea faţă de Fiu, Tatăl manifestă faţă de Fiu toată Iubirea Sa. Această iubire ajunge la Fiu. Aşa cum am mai spus, pentru a fi etern, Fiul trebuie să fie substanţă divină. Substanţa divină este Iubirea Infinită. Exprimând faţă de Fiu toată Iubirea Sa, Tatăl îşi manifestă toată Iubirea. Aşadar, Iubirea Infinită se transmite de la Tată la Fiu, şi pentru că Iubirea Infinită este substanţa Fiului şi pentru că substanţa divină, adică Iubirea Infinită, este unică, substanţa Fiului nu este altceva decât Iubirea Infinită manifestată de Tată. Însă Iubirea Infinită manifestată nu este altceva decât însăşi Iubirea Infinită (substanţa Tatălui) pe care Tatăl a manifestat-o. în concluzie, Tatăl şi Fiul au în comun substanţa divină, chiar dacă sunt două persoane distincte.