În luna martie a anului 2013, Fundaţia Spandugino l-a avut ca invitat pe filosoful şi teologul francez, Éric de Rus.

Éric de Rus este specialist în filosofie şi teologie, în plină afirmare academică şi intelectuală, profesor titular de filosofie în cadrul Centrului Pedagogic ‘Madeleine Daniélou’ (Rueil-Malmaison), asociat Grupului de cercetare „Etică şi personalism”, din cadrul Facultăţii de Filosofie a Institutului Catolic din Toulouse. A consacrat două studii ample gândirii lui Edith Stein (Éd. du Cerf, 2006 şi 2008). Dintre cărţile sale recente, amintim: Le Chant du feu ou le vacillement de la parole (Atlantica, 2009), L’Art el la Vie (Éd. Du Carmel, 2009) şi Quand la vie prend corp (col., Éd. Du Cerf, 2012).

Programul a început cu deplasarea la Câmpina și vizitarea Complexului Cultural Bisericesc, din cadrul Parohiei Sf. Nicolae. Aici a fost întâmpinat de preotul și omul de cultură, Petru Moga, ocazie cu care s-au discutat teme actuale, de interes comun. Tot aici, a avut loc și întâlnirea cu domnul Grigore Popescu, pictor de icoane.

Întâlnirea filosofului Éric de Rus cu spiritualitatea românească l-a marcat profund, de asemenea și contactul cu mediul cultural românesc, impresionându-l în mod deosebit și propunându-și să mediatizeze, în mediile culturale franceze, trei personalități: Monahul Nicolae Steinhardt de la Mânăstirea Rohia,  Monseniorul Vladimir Ghika şi Zoe Dumitrescu-Buşulenga, care l-a impresionat în mod special, datorită mesajului adresat studenţilor săi: „Să nu pierdem verticala!”.

La București, programul lui Éric de Rus a inclus și o vizită la Muzeul Naţional de Artă al României, Secţia de Artă Românească Veche, ghidată de Lect. Univ. Dr. Vlad Bedros, coordonatorul Departamentului de Istoria şi Teoria Artei, în cadrul Universităţii Naţionale de Arte.

În seara zilei de 18 Martie 2013, Éric de Rus a susţinut o prelegere la Societatea Română de Fenomenologie, concentrată asupra unei investigaţii fenomenologice a interiorităţii corpului uman.

A doua zi, la Facultatea de Filosofie a Universităţii Bucureşti, în prezența prodecanilor Viorel Vizureanu şi Constantin Stoenescu, Éric de Rus a susţinut un curs în faţa studenţilor, propunând un demers fenomenologic de investigare a corporalităţii şi o refundamentare a artei dintr-o perspectivă largă, în care valoarea, tradiţia, interioritatea şi semnificaţia transcendentă ocupă locul central.

În dimineaţa zilei de 20 Martie 2012, Éric de Rus a vorbit în faţa comunităţii academice şi confesionale catolice, despre fundamentele teologice ale proiectului său antropologic, invitat fiind de Academicianul Wilhelm Dancă, Decan al Facultăţii de Teologie Catolică a Universităţii Bucureşti. Cu această ocazie, a făcut o pertinentă analiză aplicată a antropologiei lui Edith Stein, filosof şi teolog, canonizată ca martir al credinţei, de Biserica Catolică, a cărui activitate fenomenologică a început în preajma lui Heidegger şi care s-a convertit de la iudaism la catolicism, devenind, în cele din urmă, călugăr carmelit şi primind moarte martirică la Auschwitz.

În seara aceleiaşi zile, la Librăria Bizantină, Éric de Rus a fost invitat pentru o dezbatere dedicată unor probleme diverse, privind câteva discipline umaniste: teologie, cultură, literatură, artă. Tot aici, Éric de Rus a recitat şi unul din poemele sale, din volumul Le chant du feu, apărut la Éd. Océans Atlantica, în 2009.

 

Vizita în România s-a încheiat cu un interviu la Televiziunea Trinitas, a Patriarhiei Române.

 

Filosoful Eric de Rus in Romania

Filosoful Éric de Rus

„…mesajul meu central, pentru a rezuma, este că persoana umană posedă demnitate pentru că posedă interioritate, ceea ce o defineşte, desigur, drept altceva decât un obiect sau decât o simplă vietate – persoana umană are o dimensiune cu totul specială în creaţie –; dar încerc în acelaşi timp să arăt, pornind de la interioritate, că sensul profund al existenţei umane este de a manifesta această viaţă, al cărei sediu (sau cămin) este interioritatea. Această interioritate trebuie înfăţişată ca un spaţiu care e locuit, iar fiinţa umană, întrucât e inserată în lumea materială, are vocaţia de a transfera în vizibil această realitate invizibilă (a interiorităţii).”, „Unul din lucrurile care m-au preocupat mult în Ortodoxie au fost textele lui Grigorie Palama, din secolul al XIV-lea. Tradiţia isihastă e o tradiţie spirituală ce moşteneşte viaţa monahală athonită şi care ia în considerare acţiunea Sfântului Duh (sfinţitorul) în om, prin rugăciunea inimii, care este foarte codificată (citind Filocalia, pot fi găsite prescripţiile privitoare la respiraţie, la ritm, la poziţia corpului etc., care arată că această spiritualizare a omului nu se face fără intervenţia dimensiunii sale carnale). … Este un mod de a teoretiza posibilitatea omului de a participa în mod real la Dumnezeire şi de a fi transfigurat, de a deveni hristofor („purtător de Hristos”), în fine, de a aduce în vizibil realitatea invizibilă. Prin asta, revin la întrebarea pe care mi-ati pus-o: transfigurarea omului ne aminteşte că sensul ultim al vieţii noastre pe pământ este de a manifesta ceva din lumea ce stă să vină, care e lumea învierii, lumea despre care Apocalipsa ne spune că, în ea, „nu vor mai fi lacrimi şi nu va mai fi durere.” (ceea ce e evident, pentru că existenţa noastră prezentă este marcată, din cauza păcatului, de anumite imperfecţiuni). Trebuie, deci, şi putem să credem că existenţa noastră poate deveni acest loc epifanic al survenirii harului în carne şi, deci, o deschidere – în sensul icoanei –, o fereastră deschisă spre lumea învierii. Eu cred că acesta este un minunat semn plin de speranţă.”