Andrei Pleșu: Doamna Lavinia Spandonide a avut ideea generoasă și substanțială de a ne provoca pe toți la dezbateri în care oamenii de cultură și oamenii de știință, politicienii și literații, economiștii și umaniștii să vină la aceeași masă și să abordeze lucruri care îi preocupă în mod egal, chiar dacă din unghiuri diferite. O emblemă a acestui efort de conciliere a unor lucruri greu conciliabile este domnul profesor Solomon Marcus, care a venit la toate forumurile și care de o viață asta face: încearcă să creeze punți într-o lume de insule. Acest forum este dedicat rolului pe care România îl va putea asuma în Uniunea Europeană în contextul Agendei Lisabona. Realitatea TV a transmis un program construit în jurul întrebării „Ce ar fi lumea fără România?“. Eu îmi pun însă și întrebarea: „Ce se va face Uniunea Europeană cu România?“. Nu știe Uniunea ce o așteaptă… Aceasta este, într-un sens, tema dezbaterii noastre de aici, o temă care vine în prelungirea unei dezbateri care a avut loc azidimineață, privind competitivitatea regională în contextul Agendei Lisabona, prilejuită de al patrulea raport al Grupului de Economie Aplicată, coordonat de domnul Daniel Dăianu. Economia românească pare a merge mai bine decât credem, dar performanțele ei ne rămân secrete, pentru că lucrurile cu adevărat spectaculoase se petrec în politică. Nu mai vedem economia din cauza politicii.
Mircea Vasilescu: Se tot spune în spațiul public, cu un aer sceptic, că „nu suntem pregătiți“ de aderare, că va fi „o aderare mediocră“. Ar trebui totuși să definim mai clar în ce constă această „lipsă de pregătire“, care este nivelul nostru de competitivitate, ce efecte va avea aderarea. Apoi, cred că ar trebui să reevaluăm relațiile noastre cu străinii, în general, dar în special în domeniul economic: până acum, eram mai degrabă mulțumiți că vin în țară investiții străine și ne asumam o poziție pasivă, de beneficiari ai fluxului de capital spre România. Acum, lucrurile se schimbă: devenim actori în economia europeană, trebuie să fim prezenți pe piața unică, să facem față competiției. De asemenea, devenim participanți la elaborarea politicilor și la luarea deciziilor pe plan european, așa încât trebuie să ne definim pozițiile în tot felul de chestiuni pe care până acum le consideram „ale lor“, dar devin și „ale noastre“: nu știu câți politicieni români se gândesc la Agenda Lisabona, la problema pescuitului în Marea Nordului, la aderarea Turciei, la extinderea UE în Balcanii de Vest și la alte asemenea chestiuni care sunt teme de dezbatere curentă în Uniunea Europeană. Din păcate, nu constituie subiecte de interes pe agenda publică românească și nici pe agenda politică. Or, de la 1 ianuarie 2007, va fi nevoie și de o poziție a României față de toate aceste teme și față de multe altele. Iar dacă în momentul aderării avem o competitivitate scăzută și nu suntem pe deplin conectați la problematica europeană, pentru a recupera decalajul e nevoie de o gândire pe termen lung și de investiții în cercetare și dezvoltare – este o idee subliniată și în raportul GEA.
Cătălin Avramescu: Discutam cu un jurnalist despre aderarea României la UE și l-am întrebat de ce nu există la noi un curent eurosceptic. Mi-a răspuns că el va fi eurosceptic după 1 ianuarie. Eu sunt eurosceptic de pe acum, așa că lansez câteva probleme, privind și spre experiența țărilor care au intrat înaintea noastră. La alegerile europene din Slovenia, de pildă, s-au prezentat 16% dintre alegători, ceea ce a fost catastrofal. În Estonia s-au prezentat 20%. Performanțele economice ale UE sunt de așa natură încât mă întreb cum se face că o țară ca a noastră, care are o creștere de 6-8% în ultimii ani, aderă la un bloc economic cu o creștere de 1%. Genul de Uniune la care vom adera poate că nu este acela la care ne așteptam: în anii ’90, noi ne imaginam că vom adera la o Uniune care cuprinde Franța, Germania, Marea Britanie și alte câteva țări dezvoltate. Acum, constatăm că 70 de milioane de turci bat și ei la ușa Uniunii. Și componența UE se poate schimba: poate că unele dintre cele mai bogate regiuni ale Europei – Flandra, Lombardia, Catalonia – vor deveni independente. Care va fi atitudinea UE față de această problemă și care va fi atitudinea noastră față de toate aceste probleme pe care le consideram până acum „ale lor“? Eu nu spun că euroscepticismul are răspunsurile necesare la toate aceste probleme. Dar cred că euroscepticismul poate pune unele întrebări necesare. Și asta chiar înainte de 1 ianuarie.
Dumitru Sandu: Dacă ne uităm la cele 25+2 țări ale Europei, constatăm că românii se află printre optimiștii de vârf. Dar cred că trebuie să trecem de la gândirea dihotomică euroscepticismeurooptimism la o gândire în trei termeni. Datele arată că mai există și euroindiferenții, cei cărora nu le pasă. Iar tendințele sunt următoarele: în centrul și estul Europei crește ponderea indiferenților, în timp ce în vechile state membre crește ponderea scepticilor.
Solomon Marcus: Am de făcut cinci observații. Prima, în legătură cu ce a spus domnul Daniel Dăianu: „Europa nu mai poate judeca lumea dintr-o perspectivă eurocentrică“. Este un enunț foarte important pentru noi, deoarece există tendința de a vedea Uniunea Europeană ca o contrapondere la America. Am avut un exemplu recent cu prilejul reuniunii internaționale a francofoniei, care a degenerat tocmai din acest motiv: până la urmă, mulți dintre participanți au considerat că obiectivul principal al francofoniei este acela de a crea o contrapondere la cultura americană. Vă mărturisesc că de o astfel de francofonie nu am nevoie. A doua observație, în legătură cu întrebarea domnului Andrei Pleșu, „Ce se va face Uniunea Europeană cu România?“. Întrebarea este foarte serioasă. Uniunea Europeană și, în general, lumea occidentală s-au obișnuit să primească din România cereri de bursă, oferte de participare la târguri de carte, manifestări culturale, activități ale centrelor culturale românești din străinătate și altele asemenea. Vreau să spun că cele mai multe dintre prezențele românești în lumea occidentală nu aparțineau metabolismului natural în care o cultură trebuie să se afle cu alte culturi, ci păreau lucruri care profitau de o anumită oportunitate. Or, aici avem de învins o foarte mare rezistență: în România, chiar și în zonele de vârf ale culturii, există o rezistență foarte puternică la acest metabolism cu lumea. Problemele nu se rezolvă prin campanii și brainstorminguri, ci trebuie să învățăm să ne grăbim încet: toată acea parte a istoriei culturale, care a avut consecințe profunde asupra mersului lumii, a fost rezultatul unei activități desfășurate încet, cu răbdare, în tihnă. Din acest punct de vedere trebuie să criticăm și Uniunea Europeană care, prin anumite instituții ale sale sau prin unii funcționari mai puțin instruiți pretinde, din partea unor domenii precum cercetarea științifică, rezultate ca acelea care ni se cereau pe vremea comunismului („integrarea cercetării cu producția“ și celelalte lozinci ale vremii). Trebuie să recomandăm și unor funcționari ai Uniunii Europene să urmărească istoria culturii și să observe că rezultatele trainice nu s-au obținut niciodată în timp scurt.
A treia observație se referă la ceea ce a spus doamna Spandonide: „Nu ne așteptăm să ne contopim fără identitate în acest vast spațiu economic și politic“. Trebuie să recunoaștem că aici se află punctul care a format obsesia mai tuturor intelectualilor români în ultimii zece ani: ce se întâmplă dacă intrăm în Uniunea Europeană, ne dezbrăcăm de hainele noastre românești pentru a prelua alte haine? Or, mie mi se pare că aici este esența problemei: dacă vom continua să vedem relația dintre identitate și europenizare ca o relație conflictuală, nu suntem pe calea cea bună. Intrarea în Europa trebuie înțeleasă ca o componentă organică a globalizării la toate nivelurile. Europenitatea nu numai că nu intră în conflict cu identitatea națională, dar o și îmbogățește. Trebuie să înțelegem acest lucru și să dezvoltă m acest tip de identitate dinamică, pe care s-o adăugăm la vechea percepție asupra identității ca „păstrare a unei tradiții“. Există o mare rezistență în unele medii culturale față de această schimbare.
A patra observație se referă la degradarea tot mai accentuată a mass-media. Mărturisesc că, așa cum se prezintă presa și televiziunea de la noi, le văd într-o direcție descendentă pronunțată. Ai impresia, când deschizi un ziar sau televizorul, că suntem un popor de infractori, de oameni care au drept principală preocupare cine pe cine să suspecteze, cine pe cine să dea în judecată.
A cincea observație se referă la o zonă atât de penibilă încât noi nu discutăm despre ea, iar Uniunea Europeană nu-i acordă atenție pentru că probabil nu-și închipuie că există această problemă. Câteva statistici recente ne arată că suntem pe ultimele locuri în Europa la consumul de hârtie igienică, de săpun și de pastă de dinți, iar majoritatea școlilor din România nu au autorizaț ie sanitară de funcționare, nu au instalații sanitare. Am rămas tot acolo unde eram în 1970 când, la întrebarea „de ce nu aveți hârtie igienică la toaletă?“, am auzit răspunsul „pentru că se fură“. Acest lucru se prelungește în domeniul educației. Există niște broșuri cu baremurile pe baza cărora se fac evaluările la diverse concursuri; e greu să găsești cărți cu un umor involuntar atât de puternic cum sunt aceste baremuri. Un exemplu: la un absolvent de școală se controlează, de pildă, dacă este în stare să facă deosebirea dintre o nuvelă și un roman, dar nici gând să se controleze în ce măsură este în stare să formuleze, fără ambiguitate, o întrebare către o instituție sau o persoană, ori să furnizeze, fără ambiguitate, o anumită informație – deci tot ceea ce ține de capacitatea de avea un dialog social normal nu intră în baremurile examenelor noastre. În domeniul educației, discutăm despre tot felul de lucruri sofisticate, dar chestiunile elementare care stau la baza unui comportament cetățenesc normal nu fac obiectul evaluărilor, nu intră în niciun barem.
Corneliu Bălan: Niciodată nu am înțeles ce fel de consilieri au factorii de decizie din România. Eu sunt primul doctor cu diplomă în străinătate după 1990. Am un coleg care este cel mai titrat din România în domeniul lui. Noi doi n-am fost în stare să găsim pe cineva care să ia o decizie clară. Dar un asemenea lucru nu este specific doar României. Lucrăm la două proiecte europene de cercetare. Aveam o mare șansă să nu repetăm anumite erori pe care le-au făcut alte state. După cum văd că vine tăvălugul aderării, cred că o s-o luăm pe aceeași cale, iar noi suntem presați să facem asta. Rezultatul va fi că vom umple laboratoarele noastre cu doctoranzi din India și China.
Nicolae Zamfir: Diferența dintre cercetarea științifică americană și cea europeană nu constă în cantitatea de bani, ci în faptul că într-un loc există un pragmatism și o eficiență maximă, iar în celălalt, o birocrație maximă. Cantitatea de bani nu aduce întotdeauna rezultate. Când se vorbește despre cercetarea științifică, publicul larg se gândește mai cu seamă la cercetarea tehnologică, realizată pe baza unei comenzi. Dar această comandă nu trebuie făcută de stat, nici de Comisia de la Bruxelles, ci de companiile interesate. În sistemul actual, noi, cercetătorii, avem niște oferte pe care nu ni le cumpără nimeni. Statul, desigur, trebuie să pregătească cercetarea aplicativă în așa fel încât, atunci când există cerere din partea economiei, să existe un corp de cercetători capabili să răspundă cererii. Lucrez într- un institut național, unde se fac cercetări de anvergură; în ultimii ani, s-a realizat un anumit număr de patente, dar nu le-a aplicat nimeni. Pentru curriculum vitae și pentru cariera personală, e foarte frumos să realizezi patente, dar dacă nu le-a folosit nimeni, ce rost au? Un alt aspect se referă la cercetarea fundamentală. Ea alimentează orgoliul celor care o practică și asigură vizibilitatea țării: e foarte bine, de exemplu, ca o țară să aibă laureați ai Premiului Nobel. Cercetarea fundamentală însă trebuie să dea ceva înapoi societății. Când se aplică rezultatele ei? – aceasta este o altă problemă. Laserii, de exemplu, s-au aplicat după un an, dar radiațiile nucleare s-au aplicat după cincizeci de ani. Nu poți cere cercetării fundamentale să dea rezultate aplicabile pe termen scurt, dar ea poate să ducă o economie înainte. Cercetătorii vin cu idei și cer economiei să răspundă acestor idei. Internetul a fost descoperit la CERN, în Geneva, cu decenii în urmă; acum se creează la nivel global o rețea de calcul integrat, GRID, în care nu mai contează unde te afli, important e să existe o rețea mare de calculatoare conectate între ele și astfel obții o forță de calcul foarte mare. Care ar fi rolul României într-un asemenea context? Bineînțeles, trebuie să se integreze în infrastructura europeană și să participe la proiecte europene. Domeniul fizicii, de exemplu, în care lucrez, a ajuns la o anumită maturitate, este prima care a introdus globalizarea: nu mai există experimente de anvergură fără participarea mai multor state, de pe toate continentele. Șansa omâniei este să participe la astfel de proiecte mari. La nivelul finanțării de la noi, abia ți se poate oferi un bilet de avion și o diurnă pentru participarea la un congres internațional. Dar intrând în astfel de proiecte mari, ai dreptul să ceri contracte economice și să obții finanțări de la companii interesate de cercetarea pe care o faci, iar rezultatele se pot aplica în țară, ceea ce înseamnă dezvoltarea economiei.
Ce s-ar face Europa fără România, din punct de vedere științific? Sigur, n-ar fi o mare pierdere. Poate că România e, în domeniul științei, doar un deget al Europei; nu mori fără un deget, dar nici întreg nu ești.
Liviu Voinea: Anul acesta, statul a finanțat cu 0,5 % din PIB cercetarea, iar firmele private au rămas la 0,2%, cifra de anul trecut. În statele europene și în Agenda Lisabona este invers: două treimi din finanțare vin de la firmele private și o treime de la stat. Dar lucrul cel mai rău este că, la noi, statul nu a finanțat aproape nimic în afara Bucureștiului, cifrele arată că finanțarea a fost de 0,05% în provincie, în timp ce firmele private au avut un anume echilibru în repartizarea banilor, iar tendințele pentru viitor arată că unele companii intenționează să-și facă propriile centre de cercetare. Există o anume dependență a cheltuielilor private de cele publice: statul și Uniunea Europeană pot arunca oricâți bani pe piață, dacă nu-i aruncă unde trebuie, nu se crează un efect de antrenare. În programele FP4 și FP5 ale UE, România a fost implicată în 460 de proiecte de cercetare cu finanțare europeană, dar numai 3 au avut aplicații industriale. Există disparități regionale nu numai în planul cercetării. Bucureștiul, de pildă, a ajuns la 55% din media UE ca venit, ceea ce e foarte bine, dar restul țării se află la 34%, iar Nord-Estul României este cea mai săracă regiune a Europei. De asemenea, 5 dintre cele mai sărace 10 regiuni europene sunt in România, iar celelalte 5 sunt din Bulgaria. Așa încât a gândi în continuare strategii la nivel național este contraproductiv, e nevoie de programe regionale.
Dumitru Sandu: Întrebarea fundamentală pentru România acestui moment este cum va absorbi fondurile în perioada care urmează. Este o întrebare întâlnită în mai toate dezbaterile. De ce totuși această întrebare? Cred că fiecare moment istoric se caracterizează prin tipurile de întrebări care se pun. În anii ’90, întrebarea dominantă a fost de tipul “ce”: ce instituții facem, ce fel de societate ne dorim?
Acum, întrebarea esențială vizează instrumentele, este o întrebare de tipul “cum”. La nivelul societății românești există un consens asupra multor probleme, dar există întrebări cu privire la natura instrumentelor care trebuie folosite pentru a rezolva aceste probleme. Dacă nu răspundem repede la aceste întrebări, vom trăi, așa cum s-a întâmplat și în anii ’90, o perioadă de oboseală din cauza prea multor strategii: actorii sociali și populația nu mai vor strategii care nu au în spate mijloacele de aplicare. De aceea există tendința de a acorda atenție întrebării “cum”. Cum se face, așadar, absorbția de fonduri?
Primul răspuns este: nu oricum. Există tendința de a crede că, dacă îi învățăm pe oameni să facă proiecte pentru a solicita fonduri, am rezolvat problema. E o copilărie. Avem nevoie de soluții structurale, de reducerea disparităților, de infrastructură, dar și de instituții care să funcționeze. Aș accentua, de asemenea, o chestiune care pare academică, dar nu este: trebuie să învățăm să răspundem direct, pragmatic, ne-ideologic, la întrebarea “de ce”. De ce avem problemele pe care le avem, de ce lucrurile merg prost”?
În materie de dezvoltare regională – temă extrem de importantă și în Europa, și în România – lucrăm cu indicatori care se fac de sus în jos, precum PIB pe locuitor, de exemplu, ceea ce e insuficient. Pentru a ajunge la problematica socială, e nevoie de un alt fel de măsurare, care să pornească de la nivelul localităților, așa cum sunt ele. Avem nevoie de evaluări corecte în legătură cu ceea ce s-a făcut în România. Există mitul „bunelor practici“, există ideea că se poate învăța numai din bunele practici. Nu cred că este așa. E adevărat, învățăm din bunele practici – în primul rând din România, căci există multe soluții descoperite de oamenii locului privind spre Occident – dar e nevoie să învățăm și din proiectele eșuate. Or, foarte puțină lume discută despre proiectele eșuate.
Mihail Neamțu: Am de făcut o invitație la reflecție în legătură cu dimensiunea religioasă a societății noastre, pe care orice străin o poate sesiza ca venind dintr-o perioadă premodernă, marcat ortodoxă. Cred că există niște presiuni de tip teoretic, argumentativ și filozofic, pe care liderii societății civile, într-un mod simpatetic și amabil, le fac asupra liderilor religioși, în direcț ia elaborării unei doctrine sociale. Biserica Ortodoxă Română este absolut remarcabilă prin această absență a reflecției asupra dimensiunii sociale a prezenței sale publice. Bunăoară, noțiuni fundamentale precum acelea de subsidiaritate, prioritatea persoanei umane, drepturile comunităților locale de a decide și de a reglementa anumite practici și altele lipsesc dintr-o dezbatere care să sesizeze dinamica atât de dificilă a relației dintre religios și social.
Daniel Dăianu: Nu numai Biserica nu are o doctrină socială, asta este nenorocirea. Cei care, de pe o platformă ideologică, clamează că se ocupă de probleme sociale nu au nici ei, de fapt, o doctrină socială.
Dragoș Pîslaru: Nu este prima dezbatere, la care asist, cu privire la modul în care Ortodoxia se implică în problemele sociale. Am studiat atât teoria lui Huntigton privind modul în care diversele religii marchează anumite moduri de comportament, cât și unele comunități în care valorile ortodoxe au avut o anume influență. Problema nu este de ordin religios: un ortodox poate fi mai harnic decât un protestant, la nivel individual. Dar dacă discutăm pe medii sociale și dacă avem în vedere societatea românească, sunt alți factori structurali care influențează comportamentele sociale: în primul rând, cei de natură istorică, privind modul de organizare societală.
Economia, ca știință socială, a fost adesea lăsată deoparte. De foarte multe ori, am senzația că oamenii separă cunoștințele economice de ceea ce trăiesc în viața de zi cu zi. Or, nu este așa. Economia este o parte a vieții de toate zilele, a deprinde cunoștințe de economie înseamnă a contribui la binele tău și al societăț ii în care trăiești. În momentul de față, deși există carențe de asistență socială și probleme de viziune asupra doctrinei sociale, cred că ceea ce ar trebui să ne preocupe mai mult este ce putem face noi pentru noi. Cea mai bună asistență socială posibilă este aceea de a explora potențialul propriu al fiecărui individ și al fiecărei comunități. Conform sondajelor de opinie, patronii sunt priviți negativ în societatea românească. Atâta timp cât un întreprinzător – care se presupune că îi servește social pe ceilalți, le face viața mai bună – este privit negativ, lucrurile nu pot merge bine. Pe de o parte, așadar, avem o problemă socială, trebuie să investim în social; pe de altă parte, avem niște oameni capabili să-și asume rolul de antreprenori și să investească, dar ei uneori sunt frânați ori blocați în inițiativele lor, chiar de către comunitate. Avem carențe și la nivel individual, și la nivel de comunitate. În locul unui comportament favorabil dezvoltării, avem un comportament care susține stagnarea. La nivel individual, predomină mentalitatea de tip „capra vecinului“: dacă mie îmi merge rău, dar celuilalt și mai rău, mă simt bine. La nivel comunitar, coalizarea grupurilor de interese există de obicei doar pentru a realiza captura statului în defavoarea maselor largi sau pentru a bloca, a pune obstacole. Cred că aceste probleme trebuie rezolvate la nivel educațional, înainte de toate.
Daniel Dăianu: Cred că un asemenea gen de discurs are un risc foarte mare. Noi privim la stocul de atitudine negativă din societatea românească, la ceea ce ne împiedică să europenizăm ce este de europenizat. Cred însă că trebuie să judecăm în termeni dinamici; dacă nu facem asta, o să tragem concluzia că „asta este România“ – cu un venit de o treime din media UE, cu o infrastructură precară – și o să devenim pesimiști. În raportul nostru, încercăm să detectăm niște tendințe, iar dacă ajungem la concluzia că, în ultimii ani, tendințele pozitive prevalează asupra celor negative, înseamnă că există șanse. Nu ne putem însă aștepta la rezultate spectaculoase, e o fantezie să credem că vom avea altă Românie începând cu 1 ianuarie 2007. Polonia și Ungaria erau privite, acum vreo cinci ani, ca exemple pozitive. Nimeni nu își închipuia însă că vor avea problemele sociale și chiar politice pe care le au acum, în pofida ratei de creștere economică. Nu e suficientă creșterea economică, pentru a avea un sistem politic sănătos și stabilitate socială. Dacă ai manageri care câștigă anual milioane de euro și performanțele companiei stagnează, n-ai făcut nimic. Aud și la noi discursul unor „fundamentaliști“ care spun că economia este amorală, ea urmărește doar profitul. Dar economia face parte din societate, nu putem judeca separat, în paralel, economia și societatea. Eu cred în ciclurile lungi, și cred că în Europa asistăm la sfârșitul unui ciclu al neoliberalismului, care a adus o anume vigoare pentru o perioadă, dar a și eșuat pe anumite planuri. Ironia istoriei face însă ca, în momentul care trebuie să se ocupe de problemele sociale, pentru a echilibra societatea – căci dacă există o mare proporție de excluși, de marginalizați, aceștia pot provoca probleme –, presiunile economice globale, de ordin con curențial, pun guvernele din Europa Occidentală, dar și viitoarele guverne din România, în fața unei dileme aparent de nerezolvat: pe de o parte, trebuie stimulată eficacitatea, pe de altă parte, trebuie găsite soluții pentru susținerea protecției sociale, astfel încât să nu apară o armată întreagă de nemulțumiți.
Liviu Voinea: Ironia este că, în momentul în care se cam termină cu fundamentalismul de piață în Europa Occidentală și în SUA, el începe în România. În ce privește raportul dintre individ și stat, dintre eficiență și protecție socială, meciul nu începe de la zero. Avem 15% din salariile europene și 60% din prețurile europene. Or, dacă începi un meci de la 3-0, nu te poți aștepta să se termine cu 1-1. Principalul avantaj al intrării în Uniunea Europeană nu sunt fondurile europene, ci, în primul rând, încetarea unui complex de inferioritate pe care l-am avut de mult timp și, în al doilea rând, participarea la luarea deciziilor, pentru că până acum am primit deciziile din afară.
Corneliu Bălan: O mare problemă este că în poziții de decizie și de conducere nu ajung oamenii cei mai educați, cei mai pregă tiți. Este o constatare valabilă nu numai în România. Există un „eșalon doi“ care niciodată nu poate ajunge la puterea de decizie. Europa are o problemă în selectarea celor care ne vor conduce. În proiectele de cercetare pe care le conduc sunt în contact cu vreo 20-30 de profesori din multe țări europene și constat că și ei au această problemă. În România e mai acută, desigur, dar este prezentă și în celelalte țări.
Gabriel Istrate: Nu cred că perspectiva trebuie să fie sceptică. Cu rata de creștere economică pe care o avem, putem să devenim o nouă Irlanda în următorii zece ani. Iar avantajul competitiv pe care îl avem, cel al salariilor mai mici, nu poate ține prea mult. Cercetarea științifică este cea care poate asigura o creștere pe termen lung. Asociația „Ad Astra“, din care fac parte, a realizat o „carte albă“ a cercetării științifice, iar situația în care ne aflăm nu este strălucită. În ansamblu, suntem decuplați de cercetarea la nivel mondial și foarte puțin vizibili în raport cu mărimea țării. Diferența dintre America și Europa este una de perspectivă. În SUA, cercetarea se realizează oarecum automat. Google și alte companii de succes au pornit de la niște cercetări de tip academic care și-au găsit aplicații în lumea reală. Ceva de acest gen nu se poate întâmpla de sus în jos. Instituțiile din România trebuie reformate. În America, filozofia este de a optimiza rolul instituțiilor în societate. Universitățile din România, de pildă, trebuie reformate pornind de la o dezbatere a rolului lor în societate. Mi se pare că deocamdată universităț ile servesc scopurilor unora dintre profesori, mai curând decât societății. Universitățile sunt, apoi, foarte centralizate, nu favorizează diversitatea și schimburile între departamente și facultăți. Nivelul finanțării a mai crescut, dar nu a crescut și nivelul controlului: orice ban dat cercetării științifice este un ban care ar putea fi alocat sănătății sau infrastructurii, așa încât el trebuie judecat după criterii de performanță.
Dacă e vorba despre cercetarea fundamentală, atunci ea trebuie evaluată după criterii acceptate la nivel internațional. Dacă e vorba despre o cercetare aplicată, e nevoie de verificarea foarte clară a aplicabilității în producție.
Andrei Pleșu: Dacă vorbim despre integrare și despre Europa, pățim și noi ceea ce pățește Europa însăși: discută foarte mult despre mijloace, despre instrumentar, despre ascuțirea cuțitelor. Plec de la o ipoteză utopică: să presupunem că totul o să ne reușească – Uniunea Europeană se va dovedi un proiect bun, integrarea României se va produce în ritmul necesar și fără drame și vom ajunge la un moment dat, nu prea târziu, în punctul în care Europa va fi un ținut omogen. În acel moment, va trebui să ne punem întrebarea: „ce facem?“. Am ajuns, în sfârșit, la capătul drumului pentru care au lucrat economiști, legislatori, politicieni, ideologi. Ce urmează? Ce înseamnă capătul drumului în sens european? O bună administrație, bună-stare distribuită în mod echitabil, un pic de antiamericanism și, ca idee – căci trebuie să ai și o idee – drepturile omului. Aceasta este ideea, religia, sublimitatea Europei. Eu cred că drepturile omului, care sunt esențiale – și noi, în țările din Est, știm foarte bine acest lucru – sunt și ele tot la nivel de instrumentar, sunt un strict necesar al conviețuirii. Nu cred că drepturile omului trebuie să devină ceva monumental. Ar trebui să se obțină firescul aplicării lor, pentru că altminteri ele riscă să devină un fel de umanism soft, care privește mereu către om ca spre o ființă aflată în pericol, care trebuie mereu apărată de multe asociații care trebuie să-i pună tot timpul cârje. Încet-încet, riscul este să se creeze o ființă destul de anemică privind mereu după ajutor în stânga și în dreapta. Mă tem că, la un moment dat, ne vom izbi de problema unei Europe fără scopuri – un fel de rezervație foarte agreabilă, în care totuși va trebui să facem ceva. Vom avea un context fără text. Cine ne dă textul? Este o întreagă luptă de specialiști pentru crearea contextului. Întrebarea mea către specialiști este: care e textul? Ne gândim măcar la asta în timp ce ascuțim cuțitele? Acum un an a avut loc la Berlin o masă rotundă cu invitați din toată lumea, care s-a numit „Un suflet pentru Europa“. Totul avea un aspect optimist, dar într-o cheie minoră. Nu s-a înțeles până la urmă ce înseamnă să dai un suflet Europei. Dar o idee trebuie să-i dai. O substanță, dincolo de buna conviețuire, trebuie să-i dai – deși, recunosc, și buna conviețuire înseamnă deja foarte mult. Prin urmare, mă întreb dacă nu e necesar să facem și noi o dezbatere despre ce vom face atunci când totul a fost deja făcut. Această întrebare ar trebui să existe de pe acum, pentru a da o anumită culoare tuturor eforturilor noastre de a merge către țintă.