Andrei Neguț a fost membru al lotului olimpic de matematică și a câștigat medalia de aur la Olimpiada Internațională 2004. În prezent este student la Universitatea Princeton și a câștigat un premiu la “Concursul Putnam”, cel mai important concurs de matematică din SUA. Interviul a fost consemnat de Mircea Vasilescu.

Cum ți se pare toată această discuție (susținută de presă, de televiziuni) pe tema “ne fug inteligențele de acasă”? E justificată? E o falsă problemă?…

Simt că presa, și implicit societatea, au căpătat un complex în legătură cu problema asta. Suntem complexați de vecinii noștri mai importanți, mai ales de SUA și UE, care au posibilități considerabil mai mari ca ale noastre. De fapt, simt că românul și-a creat o viziune utopică a Vestului, care a generat o frustrare ce se resimte și în această “teamă”, că valoarea se scurge din România. De fapt, asta e departe de adevăr, fiindcă inteligența este o trăsătură a întregului popor și a culturii noastre, și de aceea nu depinde atât de crucial de câțiva indivizi. Și apoi, de ce am ține aceste creiere aici dacă e clar că nu-și pot realiza întregul potențial (din evidente lipsuri materiale)? Simt că e o notă de “să moară capra vecinului” în reticența asta de a lăsa “creierele” să se ducă la vecinii mai înstăriți. Dar, după mine, importanța acestui fenomen a fost escaladată prea mult, și nu este o problemă atât de mare precum pare.

Ești una dintre “inteligențele fugite”, stai de câțiva ani la studii în SUA. Cum simți și cum gândești această plecare?

În primul rând, nu sunt o “inteligență fugită”, cel mult plecată temporar. N-am nici o idee despre cum și unde îmi voi petrece viața, și foarte probabil că n-o voi petrece pe toată într-un singur loc. Totuși, prima plecare n-a fost tocmai ușoară, fiindcă sunt destule lucruri care mă leagă de România, de la familie și prieteni, până la amintiri și felul cum se simte viața în România. Trebuie să mărturisesc că țara noastră are un farmec pe care nu l-am perceput în SUA.

În ce constă acest farmec? Și cum ai trăit “șocul cultural” al adaptării la modul de viață american?

Nici mie nu mi-e prea clar ce este acest “farmec”. Dar cred că este produs de faptul că în România totul este nesigur și în schimbare, pe când în SUA sistemul funcționează, ca în prezent, de zeci de ani. Aici examenele școlare se schimbă cel mult o dată la 20 de ani, și nu apare câte o schimbare de fond o dată la 2 ani, ca la noi; aici marile probleme ale societății lor sunt inegalitatea între sexe și căsătoria între homosexuali, nu foametea și sărăcia, ca la noi. Așadar, America mi se pare prea “ordonată” pentru gustul meu, pe când “haosul” din România este mult mai pitoresc și interesant. Iar cel mai puternic aspect al șocului cultural sunt oamenii, care mi s-au părut mai superficiali și mai artificiali decât românii. De asemenea, ei sunt o masă foarte omogenă de oameni, iar proporția celor care ies din tipare de la ei este considerabil mai mică decât în România.

În era Internetului și a globalizării, asemenea plecări (la studii, la doctorat, pentru a lucra câțiva ani în altă țară) mai pot fi privite dramatic, așa cum erau “plecările definitive” pe vremea comunismului?

În nici un caz nu trebuie să percepem aceste “călătorii” ca pe niște exiluri. Eu pot oricând să sar într-un avion și să vin până în țară, dacă îmi doresc, și simt că încă am libertatea materială și psihică pentru a face acest lucru. Așadar, privesc orice plecare cu optimism și cu suficientă speranță.

Cum te simți (și cum vă simțiți voi, “olimpicii României”) ca “personaje” cărora toată lumea le dă atenție câteva zile pe an?

Sincer, eu nu prea simt nici acele “câteva zile pe an” în care suntem băgați în seamă de societate. Aceste lucruri contează destul de puțin pentru mine, iar olimpiadele au devenit de mult un scop în sine, și nu un mijloc de a atrage atenția altora. Nu mă interesează să apar în ziare (nici nu mă deranjează, evident, dar nu mi-aș bate capul pentru asta), deoarece pentru mine matematica este ceva mult mai important decât aceste mici “glorii”.