Responsabilitate socială, filantropie și interese

  • Responsabilitate socială, filantropie și interese

Daniel Dăianu: Într-o societate, mediul de afaceri este influențat și de viziunea companiilor, și de viziunea politicilor publice în materie de afaceri și în materie de responsabilitate socială. Din această încrucișare trebuie să rezulte evoluția pe termen lung a societății. Dl Patapievici a pus accentul pe rolul administrației într-o societate ca a noastră, unde problemele sunt ceva mai complicate decât într-o societate așezată, și nu întâmplător, căci există destule voci în cercurile de afaceri care acuză incoerența politicilor publice. A apărut în discuție și un alt aspect nou, legat de ceea ce s-a întâmplat în Franța. Există cu siguranță un deficit de înțelegere a fenomenelor economice, dar nu numai în rândul populației: la noi, el există și în rândul elitelor politice și intelectuale. Dacă însă acest deficit devine prea mare, dacă oamenii nu înțeleg fenomenele economice, societatea în ansamblu se poate scufunda. Și avem, chiar în miezul Europei, astfel de fenomene care pot să ne pună pe gânduri.

Problematica educației economice este deci foarte importantă. Există însă o anume raționalitate economică în comportamentul oamenilor care poate împinge lucrurile pe făgașul normal. În România nici astăzi nu avem o asociație a întreprinzătorilor – avem cinci sau șase. Oamenii de afaceri, care sunt considerați foarte pragmatici și care ar putea să-și dea mâna pentru a rezolva împreună anumite probleme, nu reușesc să găsească un numitor comun nici atunci când durerile lor sunt aceleași, nu sunt în stare să construiască o agendă comună pe care s-o prezinte Guvernului. De ce? Desigur, unele lucruri aplicate se fac – pentru că există acum și cursuri de etică a afacerilor, și o atitudine de responsabilitate socială (în care unii chiar cred, alții doar o afișează).

Se vorbește despre necesitatea unei educații economice în școli. Dar să ne uităm cum arată terenurile de sport din școli: neîngrijite, pline de bălării… Ceea ce arată că nu știm să avem grijă de copii. Dacă școlile nu au bani, atunci de ce nu intervin comunitatea locală și mediul de afaceri local? În orașele europene sunt parcuri în care se împrejmuiesc câteva zeci de metri pătrați și se amenajează un teren de baschet, pe care copiii pot face sport. La noi, comunitățile locale nu solicită așa ceva, nu își pun problema că poate unii copii ajung să consume droguri sau să stea pe stradă pentru că nu au unde să-și petreacă timpul liber, nu li se asigură niciun fel de condiții.

H.-R. Patapievici: Cine este dezinteresat de viitorul copiilor?

Daniel Dăianu: Este foarte greu să-i convingi pe oamenii de afaceri. Omul de afaceri din România – pentru că se simte agresat, pentru că are probleme cu legislația, pentru că nu înțelege că organizația economică trebuie să fie un bun cetățean – are o accepție unilaterală și mioapă a activității sale: crede că trebuie să fie orientată exclusiv spre profit. Ceea ce arată o anume imaturitate a cercurilor de afaceri.

Radu Mateescu: Acest forum urmărește să descopere în ce măsură interesele oamenilor de afaceri, ale elitelor culturale și ale comunităților converg, în ce măsură pot fi ele armonizate. Dorim să aflăm în ce măsură mediul de afaceri dorește să se implice în rezolvarea unor probleme ale societății, astfel încât ulterior, prin forța pe care o au, împreună, elitele din afaceri și elitele culturale, să putem promova pe agenda publică problemele și soluțiile identificate. Trebuie să vedem dacă elitele din afaceri și cele din mediul cultural și educațional pot avea un cuvânt mai puternic de spus în societatea românească.

Cristian Pârvan: Aș vrea să dau două exemple pentru a plasa dezbaterea într-un context mai larg. Unul este cel al Statelor Unite – cea mai mare democrație a lumii – care au refuzat să semneze acordul de la Kyoto, argumentând prin stagnarea economică. Apoi, și în Uniunea Europeană problemele ridicate aici sunt de mare actualitate, iar răspunsul oferit de organizația internațională a patronilor este unul clar: da voluntariatului, nu obligativității.

Paula Apreutesei: În România, tot acest proces este la început. Marile corporații „importă“ și bagajul de cunoștințe necesare, și atitudinea față de responsabilitatea socială pe care le au în țările de origine. Dar pentru companiile românești și conceptul de responsabilitate, și termenii discuției sunt noutăți, așa încât consider că dezbaterea propusă de acest forum este necesară. Sigur, responsabilitatea socială depinde de mărimea organizației economice, de capacitatea ei de a investi în proiecte sociale sau culturale. Dar până la urmă, ceea ce contează este răspunderea pentru lucrul bine făcut. Compania poate să creeze un cadru pentru asumarea acestei răspunderi. La Microsoft, proiectele în care ne implicăm au o finalitate: dobândirea aptitudinilor de tehnologia informației. În România avem șapte centre în care vrem să instruim în acest an 400 de oameni, pentru a ne integra în politicile globale ale Microsoft, care dorește să instruiască un sfert de miliard de oameni în utilizarea tehnologiei informației. Faci bine acolo unde ai competența să faci bine.

Radu Mateescu: Compania are un interes clar în această direcție? De ce dorește să se implice în dezvoltarea comunității? Și ce probleme ați avut în înființarea celor șapte centre?

Paula Apreutesei: De exemplu, doi ani de zile a durat până am convins un primar să dea o hotărâre de consiliu local prin care sediul, unde urma să funcționeze centrul de instruire, să fie al lor, al comunității. Exista o anume suspiciune: „de ce ați ales tocmai localitatea noastră?“. Acum, primarul ne-a spus că va veni cu noi acolo unde vom mai deschide centre, pentru a-i convinge pe ceilalți primari asupra utilității acestui lucru. Companiile însă nu pot să meargă zi de zi să discute cu autoritățile locale pentru a le convinge. Așa încât am găsit o soluție: lucrăm cu organizații neguvernamentale locale. ONG-urile sunt cele care, fiind implicate în viața de zi cu zi a comunităților, pot să medieze între oamenii de afaceri și autorități. Îmi amintesc cum, copil fiind, duminica eram „scoși la muncă patriotică“ – o activitate care ar fi trebuit să fie voluntară; nu am amintiri foarte plăcute despre acele vremuri. Dar tinerii de astăzi sunt altfel, doresc să se implice în proiectele noastre pe bază de voluntariat, așa încât, în legătură cu opțiunea între voluntariat și obligativitate, în ceea ce privește responsabilitatea socială, optez pentru voluntariat. Cât despre interesul nostru, el este clar: dorim să avem oameni educați, cu aptitudini în tehnologia informației.

Adela Rogojinaru: Consultarea oamenilor de afaceri asupra dorinței de a se implica în proiecte sociale și culturale este binevenită. Dar este destul de trist că din 86 de companii chestionate au răspuns numai 15, iar din răspunsurile lor rezultă că mediul de afaceri este neprietenos. Cred că modul în care punem problema responsabilității sociale este puțin greșit, dacă așteptăm ca inițiativa să pornească mai ales dinspre mediul de afaceri. Responsabilitatea trebuie să fie efectul unei relații, al unui dialog între cei interesați. Altminteri, companiile se vor bloca în obtuzitatea administrației, iar societatea civilă va spune că firmele sunt interesate exclusiv de profit. Statul trebuie să definească și să urmărească, prin politicile sale, binele comun, iar companiile trebuie să își asume anumite intervenții. Unele sunt intervenții circumstanțiale, atunci când companiile încearcă să răspundă unui deficit (educațional, de sănătate etc.) din comunitatea locală unde funcționează. Dar de la companii se așteaptă mai mult decât astfel de intervenții oportune în mediul în care lucrează: se așteaptă o formă de moralitate corporativă, o anume conștiință a responsabilității. Acest lucru este mult mai important pentru că această formă de moralitate poate constitui o bază pentru dialogul cu societatea civilă. Este moralitatea companiilor compatibilă cu moralitatea publică? Companiile încearcă să deblocheze acest dialog, iar în această privință sunt de partea companiilor. Unele grupuri din societatea civilă consideră că Statul ar trebui să reglementeze mai mult; dar dacă se întâmplă așa, atunci dialogul se diminuează. Eu sunt în favoarea dialogului, și nu a unei intervenții mai accentuate din partea Statului.

Radu Mateescu: Problema este: suntem dispuși să punem laolaltă interesele companiilor și interesele comunității?

Adela Rogojinaru: Aștept, de la mediul de afaceri, o declarație explicită mai fermă în privința politicilor de responsabilitate socială, în privința investițiilor sociale pe care le urmăresc, astfel încât ele să poată apărea și pe agenda publică. Din răspunsurile la chestionar ale companiilor rezultă însă lucruri îngrijorătoare: de exemplu, faptul că în continuare corupția este văzută drept principala problemă a societății, de către mediul de afaceri.

Tudor Bölöni: Corupția este o problemă pentru că ea creează avantaje unor companii în defavoarea altora. Atâta timp cât competitorul meu beneficiază, din cauza corupției, de avantaje pe care eu nu le am, eu nu pot fi mai altruist, nu mă pot implica mai mult în societate. Trebuie să fim mult mai realiști în legătură cu modul în care funcționează lumea: marile investiții în proiecte sociale au întotdeauna o răsplată politică. Eu lucrez la o companie de investiții care este prezentă, în Est, și pe piețele din Bulgaria, Macedonia, Croația. Noi nu avem nici o legătură cu comunitatea locală decât prin oportunitățile pe care ni le oferă: posibilitățile de a investi, impozite mai mici etc. Avantajul unei astfel de companii este că poate pleca oricând spre alte țări care oferă oportunități de investiții sau politici fiscale mai bune. Dacă concurența mea nu este obligată să aibă același comportament și aceeași generozitate, eu nu voi risca niciodată banii firmei în proiecte sociale: oamenii de afaceri nu vor investi niciodată la nivel social, dacă nu vor sesiza o anume perspectivă de dezvoltare a țării. Doar în timp, dacă lucrurile merg bine, ne putem da seama că trebuie să investim la nivel local pentru a ne putea crește consumatori sau pentru a spori nivelul de pregătire al angajaților. Altfel, nu vom investi. Guvernul trebuie să-și crească poporul și să elaboreze politici de dezvoltare: dacă nu se întâmplă asta, se va vedea că firmele vin aici doar ca să vândă niște produse, nu să investească în societate.

Andi Lăzescu: Implicarea socială este, la urma urmei, un proces de comunicare: există în companii interesul de a câștiga un anumit capital de încredere, ceea ce în lumea noastră devine tot mai complicat, pentru că există un exces de informație (din cauza globalizării, a Internetului etc.) și un exces de mesaje publicitare, care ajung să nu-și mai atingă scopul. Prin urmare, firmele merg pe această idee a dobândirii unei încrederi pe termen mai lung, dincolo de campaniile de promovare „de moment“. M-aș întoarce la un mecanism la care s-a referit Paula Apreutesei. Firmele pot face niște lucruri bune pe plan social. Dar activitatea lor principală nu poate fi aceasta. Ce pot face ele mai bine este să pună resurse în proiecte care funcționează: cineva trebuie să imagineze proiectele. Or, la noi, există o sărăcie în imaginarea de programe de implicare socială – de multe ori, pentru finanțare se aleg cam la întâmplare niște proiecte. Ar fi foarte important, așadar, să existe o legătură strânsă între companii și ONG-uri. Trebuie identificate mecanisme prin care proiectele elaborate de societatea civilă să poată fi prezentate potențialilor finanțatori din mediile de afaceri: am întâlnit destule cazuri când firmele doreau să investească în proiecte culturale sau sociale, dar nu prea aveau în ce. E foarte frumos și uman să ajuți un bolnav să facă o operație în străinătate, dar nu e suficient. Trebuie investit în proiecte care să aibă impact pe termen lung. Un alt lucru care lipsește în România este comunicarea între cei interesați. Se spune că ar fi necesară o mai mare implicare a companiilor în comunitate, dar pentru asta companiile trebuie să știe care sunt problemele comunității. Or, administrațiile locale nu au mecanisme prin care să comunice sistematic care sunt problemele și necesitățile. Este nevoie de un cadru sistematic de consultări prin care companiile să știe care sunt proiectele și resursele necesare. Cât despre dilema „voluntariat vs. obligativitate“, cred că în unele domenii responsabilitatea socială trebuie legiferată: nu poți face ce vrei, de pildă, în probleme de mediu înconjurător. Dar vom intra curând în Uniunea Europeană și mă tem că excesul de reglementare de la Bruxelles va pătrunde și la noi – într-o țară care oricum e complicată și birocratizată. M-aș îndepărta de o asemenea perspectivă…

Solomon Marcus: Cunosc un număr mare de actori economici de succes pentru că provin dintre foștii mei studenți de la matematică și informatică; ei sunt oameni care se implică, atât în proiecte caritabile, cât și în sprijinirea unor tineri de valoare să-și continue studiile la universități din lume. M-am întrebat de ce totuși nu sunt atât de frecvenți oamenii de afaceri care să-și asume responsabilitatea socială. Soluțiile se așteaptă din partea unor elite. Mie mi se pare că problema principală ține de mentalitate și vine dintr-un trecut mai îndepărtat. Conform acestei mentalități, multe acte de corupție sunt considerate de fapt acte de politețe, de prietenie, de comportament civilizat. Iar a doua problemă este eșecul de anvergură al sistemului educațional. Cuvântul care mi se pare cel mai potrivit este unul preluat din fotbal: offside. Noi suntem, din multe puncte de vedere, în situație de offside: ne aflăm în afara jocului. De ce au reușit mulți dintre foștii mei studenți? Răspunsul este de o simplitate dezarmantă: pe lângă faptul că au primit, în familie, o educație bună (căci educația de acasă e mai importantă decât cea primită în școală), au făcut o baie de Occident. Câțiva ani petrecuți în țări avansate le-au schimbat mentalitatea. Din acest punct de vedere, cele două milioane de români care lucrează acum în străinătate reprezintă factorul cel mai important al schimbării la față a României. Mi se pare important să ne îndreptăm către tineri și să le dăm posibilitatea să-și schimbe mentalitatea. Mentalitatea este formată dintr-o serie întreagă de presupoziții, de idei anterioare, moștenite, de care oamenii uneori nici nu sunt conștienți, dar ele acționează în comportamentul lor, ca un „dictator“ de care nu ne dăm seama. Schimbarea mentalității la tineri înseamnă să-i determine să intre în joc, să nu mai stea în afara jocului.

Liviu Papadima: Am fost plăcut surprins că oamenii atât de diferiți, care participă la această dezbatere, au fost de acord că responsabilitatea socială nu trebuie legiferată, ci trebuie lăsată la aprecierea companiilor. Ceea ce trebuie însă legiferat este abuzul generat de eventuala iresponsabilitate socială. Dar responsabilitatea socială a companiilor nu trebuie confundată cu mecenatul și trebuie tratată cu măsură: nu trebuie să transferăm asupra companiilor nici responsabilitățile Statului sau ale Guvernului, nici ale comunităților locale. Ele trebuie să rămînă în primul rând companii, dar pot face foarte mult acolo unde există zone de interes comun. O asemenea zonă este cea educațională. Companiile au nevoie de mână de lucru calificată, iar pentru mediul academic românesc una dintre marile probleme, la ora actuală, este că idealul absolvenților este să lucreze în multinaționale, așa încât o apropiere între cele două lumi este reciproc profitabilă. S-au făcut câțiva pași în această direcție, prin câteva întâlniri realizate de CODECS, la care au participat reprezentanți cu putere decizională din partea universității și reprezentanți ai diverselor companii. două lucruri au ieșit în evidență. Unul era previzibil: o distanță kilometrică între felurile de a privi acest domeniu de interes comun de către cele două categorii: angajatorii reproșau – pe bună dreptate – că universitatea se află la mare distanță de ceea ce le trebuie lor, iar academicii le reproșau angajatorilor dezinteresul. Al doilea lucru a fost slaba prezență a mediului de afaceri la aceste întâlniri.

Andrew Costin: Sunt de acord cu dl Liviu Papadima – reprezentanții mediului de afaceri sunt slab reprezentați la astfel de dezbateri. În limba română există un termen pentru a defini companiile – persoană juridică (în engleză, de pildă, nu există). Termenul de persoană juridică implică un anumit grad de responsabilitate într-o comunitate, indiferent că ești centru de profit al unei companii multinaționale sau o firmă locală. În momentul când ai pătruns pe o piață, ți-ai făcut niște calcule foarte clare dinainte și știai care este terenul de joc – mai corupt sau mai puțin corupt –, care sunt avantajele și dezavantajele ș.a.m.d. Astfel de calcule au fost făcute de la început de toate firmele mari care au venit în România: ele știau foarte bine ce le așteaptă. Anglo-saxonii au o mentalitate foarte frumoasă, conform căreia fiecare contează; ea se traduce în principiul think globally, act locally. Trebuie să acționezi asupra celor din jurul lor. Decât să încercăm să legiferăm responsabilitatea și moralitatea firmelor, este mai bine să încercăm să dăm niște exemple celor din jurul nostru. Firmele vin aici pentru a face profit; unele se implică în comunitate, altele nu fac nimic, dar dau semnale în presă despre cât de grozave sunt ele. În afara Bucureștiului te izbești de realitățile triste din sate și din micile orașe unde nu se implică aproape nimeni. Actorii economici trebuie stimulați să se implice mai mult în aceste locuri. Sunt foarte puțini oameni de afaceri români care au acumulat un capital financiar și care se implică în cultură și artă; mai degrabă sunt tentați de echipe de fotbal sau de spectacole de divertisment. Acești oameni, în mare parte, nu au avut o educație de acest gen. Multinaționalele, în schimb, au o anume tradiție: știu să-și facă și imaginea, știu să ajute și comunitățile.

Tudor Bölöni: Cred că suntem cam inocenți în această discuție, iar clienții pentru care lucrez eu sunt, de pildă, dintre cei mai puțin inocenți. Ei urmăresc investiția și profitul. Sigur, se pot implica și în proiecte sociale, într-o măsură mai mică sau mai mare. Dar Statul este acela care trebuie să știe ce nevoi are, să-și crească cetățenii și să le rezolve problemele, prin legiferare. O companie se poate implica, de pildă, cu un milion de dolari pe an; dar există probleme sociale și culturale care au nevoie de un miliard, iar acest miliard nu poate veni decât de la bugetul de stat format din impozitele plătite de firme. Și sunt probleme ample, de sistem, pe care investitorii privați nu le pot rezolva, oricât s-ar implica.

Cristian Pârvan: De exemplu, problema persoanelor în vârstă, cu implicații uriașe: de la cazuri sociale, ale celor bolnavi, care ocupă spitalele, până la faptul că în familii, oamenii au bătrâni de care nu se pot ocupa și nici nu au unde să-i ducă. Dar un asemenea sistem lipsește cu totul din România, și nici o legislație în acest sens nu există.

Andrew Costin: Pentru ca o țară să meargă bine, are nevoie de trei sisteme puse la punct: un sistem de sănătate, unul educațional și unul juridic. Or, la noi, aceste trei sisteme sunt cele mai putrede.

Cristian Pârvan: „Putrede“ e un termen cam tare; nu sunt coerente și funcționale. Problema este că nu avem un sistem prin care să rezolvăm astfel de probleme în cadrul comunităților locale.

Voica Pop: Constat că se cer soluții, dar nu îmi dau seama la ce fel de probleme ar trebui să răspundă ele. Există în management un principiu care spune că atunci când identifici corect problema, o parte din ea este și rezolvată. Or, aici apar tot felul de idei, dar nu se pune punctul pe i. UNICEF a funcționat în România prin colaborarea cu firme din vestul Europei, cu care am avut și experiențe excelente, și experiențe mai puțin bune. Nu cred că trebuie preluat în întregime un model. În plus, în ultimii ani, contribuția firmelor din vestul Europei scade într-un ritm alarmant. Responsabilitatea lor socială pare să nu se mai manifeste la fel pe plan european. În schimb, am identificat în România un potențial extraordinar al firmelor private, care sunt dornice să-și asume responsabilități în domeniul nostru de activitate, și anume bunăstarea și educarea copiilor. În ceea ce privește reglementarea responsabilității sociale, părerea mea este următoarea: dacă vrei să distrugi responsabilitatea socială, atunci reglementeaz-o.

Andrei Pleșu: Într-un fel, și eu sunt puțin frustrat că nu reușim să găsim soluții și răspunsuri, așa cum ne-am propus în aceste forumuri. Dar pentru a avea răspunsuri, e nevoie de întrebări precise; pentru forumurile următoare ar trebui să ne gândim la teme mai focalizate. Deocamdată, am rămas într-o nevoie generică de răspuns la întrebări încă neformulate sau formulate prea vag. Cred că ceea ce suferă în relația dintre oamenii de afaceri și oamenii nevoiași este o anumită tehnică a dialogului. Ce sponsorizează oamenii de afaceri? Să facem un inventar rapid. Sponsorizează hobby-uri personale, iar acesta este un capitol mare și foarte costisitor – dacă îi place fotbalul, sponsorizează fotbalul; dacă îi place muzica, sponsorizează muzica. Aici nu ne putem amesteca, este vorba despre libertățile oamenilor. Al doilea tip de sponsorizări îl reprezintă chestiunile cu un mare conținut de emotivitate, care te fac să suferi – bolnavi, copii, bătrâni; sunt niște drame adevărate, iar reacția emotivă în fața lor e legitimă și onorabilă. Dar depinde de apariția la televizor sau în ziar a unor astfel de cazuri dramatice. În sfârșit, se sponsorizează beneficii de imagine: nu sponsorizezi lucruri despre care nimeni nu știe că le-ai sponsorizat, ci lucruri care intră în ochii și în urechile oamenilor, care le rămân în memorie. Sau mai sponsorizezi mici lucruri care ajung la tine întâmplă tor. Altfel, există lucruri care au nevoie de sponsorizări, dar la care nu ajung banii. Până acum, dialogul este unilateral: există potențialii sponsori și există „petenții“, dar ei nu știu unde să vină, nu știu unde e „ghișeul“, nu știu cu cine trebuie să vorbească, sau vin în mod inadecvat la unii despre care își închipuie că ar dispune de resurse. Ar trebui făcut ceva pentru ca dialogul să fie bilateral. Nu am idei foarte spectaculoase în această privință, am mai degrabă idei băbești: eu, dacă aș fi patron, aș pune o urnă la intrarea instituției mele în care lumea să-și pună problemele. Desigur, ar trebui apoi o echipă de doi oameni care să le selecteze (probabil că trei sferturi vor trebui aruncate la coș) și să vadă ce este viabil din acele propuneri. Sau i-ar trebui, unui sponsor, o echipă minimală de consilierat, care să sondeze piața, să identifice nevoile, astfel încât să existe și din partea sponsorului o mișcare către nevoiaș, pentru că nevoiașul nu știe să ceară. Și pledez pentru sponsorizări mici, pentru proiecte bine identificate, care pot rezolva realmente ceva. De ce nu se poate face mai mult? Desigur, este și o problemă de educație. Dar aș spune, în apărarea oamenilor de afaceri, că este și o problemă de context. Este greu să faci o afacere în România. Cred că oamenii de afaceri nu au nici timp, nici energie, nici disponibilitate pentru a se mai ocupa și cu alte lucruri, după ce își încheie o zi grea de muncă în domeniul lor.

Lavinia Rașca: Eu cred că nu avem mai multe proiecte de responsabilitate socială și pentru că nu sunt mai mulți bani. Capitalismul românesc nu este format doar din mari companii, ci și din câteva mii de mici întreprinzători, aflați în faza de capitalizare, a căror primă responsabilitate este față de investitori și față de angajați. Și-au riscat banii și trebuie să-i recupereze, așa încât deocamdată au obligația de a face profit și de a-și plăti taxele. Dacă întreprinzătorii aceia care nu sunt responsabili social pentru că sunt prea ocupați cu profitul, cu angajații și cu problemele zilnice, ar înțelege ce este responsabilitatea socială, s-ar face un pas înainte. În România există programe de responsabilitate socială, există organizații de tineri care fac această intermediere între oamenii de afaceri și comunitățile locale și lucrurile încep să funcționeze. Din păcate, mass-media nu este responsabilă social, nu publică știri despre astfel de activități pentru că le consideră reclamă, sau le pretind companiilor ca, dacă vor să se scrie despre aceste activități, să cumpere spațiu de reclamă. Trebuie să-i facem pe oameni să înțeleagă că responsabilitatea socială este utilă comunității, nu doar companiei, nu înseamnă doar marketing și bani, ci implică efort și creativitate care se răsfrâng asupra tuturor.

Cătălin Avramescu: Predau la un departament de științe politice, de unde vor ieși viitori funcționari din administrație, din instituții naționale sau internaționale, dar și viitori angajați în mediul privat. Până anul trecut, când am început să predau un curs de Etică, nu exista nici un alt curs de acest gen. Cred că ar trebui să existe cursuri de etică în majoritatea departamentelor de științe umane. Trebuie să avem o anumită sensibilitate naturală față de bine, dar trebuie să o și educăm, ne trebuie și o expunere sistematică a viitorilor lideri de opinie la unele probleme de etică.

Georgiana Pogonaru: Cred să succesul unei afaceri constă în inteligența emoțională: dacă întreprinzătorul are inteligență emoțională, poate avea și succes. Dacă firma are empatia necesară pentru a rezolva problemele clienților și problemele celor din jur, este un lucru bun. Că face acest lucru cu tam-tam, cu zgomot – se pare că este un atribut al societății moderne. După 1990, am aflat și eu că, dacă nu ai imagine, nu ai nimic, și uite așa devenim cu toții victimele propriului PR. Ne preocupă atât de mult, încât uităm să fim noi înșine. Companiile nu au timp: ne vin foarte multe cereri și nu putem să intervenim noi, direct, ci prin ONG-uri care duc la capăt proiectele. Dar atunci când îmi pun în aplicare calitățile de bun administrator și verific ce se întâmplă, constat că, uneori, ONG-urile cheltuiesc cu administrația și cu propriile salarii mai mult decât cu evenimentul sau proiectul pentru care au strâns fondurile. Apoi, vin la noi universități care cer bani, dar nu ne cer și expertiza, nu ne întreabă cum am organiza noi realizarea acelui proiect. Cred că, la nivel de indivizi, trebuie să învățăm cu toții diferența dintre bani și valoare: când vom învăța acest lucru, cred că vom reuși să dăm mai multă atenție programelor de responsabilitate socială.

H.-R. Patapievici: Cred că la acest forum s-au dat câteva răspunsuri. În primul rând, la chestiunea dacă responsabilitatea socială trebuie reglementată prin lege sau nu, răspunsul unanim a fost nu. Ceea ce mă încurajează – înseamnă că participanții la acest forum au un spirit liberal. O a doua concluzie este că responsabilitatea socială nu se poate manifesta decât acolo unde ea rentează pentru cel care o practică. Acesta nu este un răspuns cinic, ci unul realist. Responsabilitatea socială nu este o formă de filantropie. Dar numai sistemul legislativ este cel care face în așa fel ca responsabilitatea socială să renteze. Un alt lucru pe care l-am aflat este că ne aflăm în faza întâlnirilor – salutate de cei mai mulți dintre participanți – și facem un efort pentru a trece la faza cooperării. Pentru a trece la această fază, este nevoie de un inventar al problemelor; rămâne de văzut cine îl va face. Poate că mediul de afaceri împreună cu organizațiile guvernamentale ar putea schița un asemenea inventar, ca și o sinteză a intereselor comune ale oamenilor de afaceri și le mediilor culturale. Ar trebui apoi să căutăm și mecanisme prin care se poate face într-adevăr ceva.