Radu Gologan: „Olimpicii, fuga creierelor și școala românească”

/ / / Radu Gologan: „Olimpicii, fuga creierelor și școala românească”
  • Radu Gologan: „Olimpicii, fuga creierelor și școala românească”

Fost olimpic internațional la matematică la începutul anilor ‘70, m-am ocupat încă din studenție de pregătirea copiilor dotați, în vederea concursurilor școlare de matematică numite, după o terminologie împrumutată din Rusia sovietică a anilor ‘50, olimpiade de matematică. În treacăt fie spus, România a inițiat olimpiadele internaționale de matematică în 1959, după care s-au inspirat și celelalte discipline, iar termenul olympiads a fost inventat, dintr-o greșeală de traducere, de către organizatorii români de atunci; el este azi acceptat unanim (în limba engleză termenul corect este olympics). Din 2001, sunt coordonator al olimpiadei naționale de matematică și responsabil cu alegerea și pregătirea loturilor pentru olimpiadele internaționale. Particip ca membru al juriului și conducător al delegației României la olimpiadele internaționale. Este o activitate neretribuită, făcută cu pasiunea atmosferei intelectuale fantastice din preajma copiilor excepționali și probabil cu nostalgia anilor în care eram elev și-i admiram pe cei ce ne îndrumau.

Mulți dintre acești copii ne devin, după ani de studii, colegi și colaboratori în cercetarea matematică; aceasta chiar în situațiile în care activitatea lor se petrece pe alte meleaguri. Colectivul de profesori (inclusiv studenți) cu care lucrăm este profesionist și pasionat. Este mic numeric, provine din multe orașe ale țării, fiind rareori retribuit pentru această muncă. Pot spune chiar că au fost multe situații în care noi, profesorii, am devenit sponsori. Despre olimpici, școala românească și fuga creierelor, mass-media relatează adeseori prin clișee, prejudecăți sau prin interpretări șablon. De aceea, voi încerca să prezint un punct de vedere personal, dar, din câte știu, acceptat de marea majoritatea colegilor mei. Cu toate că lucrurile nu diferă mult în alte domenii (informatică, fizică și poate chimie), mă voi referi strict la aspecte legate de matematică.

Încep cu o precizare esențială: matematica de la concursurile școlare este așa-numita matematică elementară, deci care nu face apel la noțiuni și rezultate de nivel universitar superior. Cuprinde de fapt cultura și deprinderile matematice presupuse a fi cunoscute la nivel de liceu și câteva cunoștințe de nivelul anilor I și al II-lea al Facultăților de Matematică. Cu toate acestea, multe dintre faptele matematice ce fac obiectul acestor concursuri, conțin elemente și tehnici ale matematicii de cercetare și provoacă deseori același parfum de sublim intelectual. Accesul la matematica neelementară, obiectul cercetării acestei științe, necesită ani buni de școală universitară de vârf. Este de aceea extrem de accesibilă acestor copii dotați cu antrenament și talent în raționamentul matematic. Mai trebuie poate amintit că olimpiadele presupun rezolvarea în timp limitat a unor probleme, ceea ce implică și o pregătire de tip sportiv, cu o importantă componentă psihologică și de rezistență fizică. De fapt, mulți matematicieni importanți nu au fost olimpici de vârf, modul lor de gândire nefiind adaptat unor raționamente rapide. Mai mult, nu e o regulă că olimpicii devin matematicieni cercetători; după anii ‘90, aproximativ 40% au ales alte cariere: economie, computer science, banking, chiar medicină.

În al doilea rând, un leit-motiv al prezentărilor media despre rezultatele internaționale ale olimpicilor este ideea îmbrățișată cu entuziasm de politicienii adepți ai populismului debordant că pregătim copii excepționali care apoi părăsesc țara, capacitatea și bagajul lor de specialiști de vârf fiind folosit de alții. Nu pot nega că nu există o parte de adevăr în aceste afirmații, iar exodul tinerilor supradotați, în anii imediat următori revoluției, a atins procente îngrijorătoare. Pot să afirm însă că fenomenul are acum limite normale, în proporții chiar mai mici decât cel dinspre Franța spre SUA. Mai important este că experiența celor 15 ani arată necesitatea altor percepții ale fenomenului. În primul rând, copiii excepționali, cel puțin la matematică, nu mai sunt disperați să plece de cum absolvă liceul. În general nu mai fac asta decât în situația obținerii unei burse complete la o universitate americană de top, adică de tipul Harvard, Princeton, Stanford, universități în care, pentru învățământul din primii ani (under-graduate), nu se oferă neapărat mai multă știință decât la școli românești cu tradiție în domeniu, dar o licență obținută acolo are valoarea unei “legitimații de club select” pentru întreaga carieră. În plus, aproape toți foștii olimpici – vorbesc despre cei care frecventează sau au frecventat universități de top – s-au remarcat în mod excepțional, ceea ce contribuie puternic la o altă percepție despre România decât stigmatul dat de anii ‘90. Iată și o poveste reală: în campusul din Princeton, după declinarea naționalității la întrebarea unei persoane întâlnite pe stradă, reacția vine rapid: “ești român? deci faci un doctorat în matematică”; apoi: “de ce sunteți voi, românii, atât de buni la matematică?”.

Mai mult, cercetători români cu poziții universitare selecte în străinătate contribuie substanțial și uneori involuntar nu numai la genul de lobby românesc de care vorbeam, dar și la cercetarea derulată în centre din România. Este un fapt dovedit că, prin programe inițiate în comun, cu sprijinul matematicienilor stabiliți în afară, cercetarea matematică românească, făcută în țară, a avut ultimii 10 ani cei mai prolifici din istoria ei. Un exemplu sprijină cele tocmai afirmate. Concursul pentru ocuparea unor posturi de cercetători, organizat în vara acestui an la Institutul de Matematică, a dus la o concurență nemaiîntâlnită între tineri cu doctorate la universități de prestigiu și cu lucrări publicate în reviste de top ale cercetării matematice mondiale. Aceasta dovedește că, dacă s-ar înființa, pentru fiecare domeniu important al științei și culturii, poziții universitare speciale pentru tineri cu rezultate excepționale, decent retribuite (nu pentru vechime!) și oferite după concursuri serioase (eventual cu comisii internaționale) – așa cum multe țări fac – vom asista la un început al “exodului” creierelor spre casă.

Un al treilea aspect, îndeobște subiect de atac la structuri guvernamentale, când se vorbește despre performanțele olimpicilor, este discuția asupra discrepanței între calitatea învățământului românesc actual și pregătirea excepțională a acestor copii; altfel spus, sunt aceștia produsul reprezentativ al școlii românești? Răspund “Da” cu hotărâre, completând că situația învățământului românesc nu este atât de dezastruoasă și ireparabilă cum este uneori catalogată chiar prin generalizare. Nu voi insista asupra acestui aspect, cu toate că am suficiente argumente ce sprijină afirmația. Iar vârfuri vom avea oricum suficiente și în continuare, pentru că talentul nativ există, părinții care să-i ajute și să-i îndrume la primele semne de talent sunt un dat natural, iar dascălii de gimnaziu pasionați, prin îndrumarea cărora copiii descoperă primele satisfacții ale inteligenței, vor exista oricum. Societatea va trebui doar să le faciliteze accesul în comunități de copii cu același nivel și cu îndrumare făcută cu pasiune și profesionalism. Mass-media trebuie să-i facă să simtă că societatea acordă atenția cuvenită muncii și talentului lor și nu să aducă la rang de modele succese facile, false talente sau imagini ale unor atracții distructive pentru societate. Scopul final al educației de masă în școală trebuie să fie minimul necesar și decent teoretic, maximul realizabil de pregătire practică și deprinderi suficiente pentru totala adaptare la societatea informațională. Sper că nu voi fi acuzat de elitism, dar sunt convins că era informatică va schimba so-cietatea mai mult decât ne așteptam. Atâtea forme ale frumosului intelectual au dominat mii de ani lumea, dar din păcate tăvălugul progresului a decantat mașina inteligentă, iar România își va găsi locul în noua formă de civilizație doar dacă marea majoritate a societății va fi formată din “decenți educați și responsabili executanți”. Vârfurile intelectuale vor apărea oricum pe parcursul anilor de școală, iar societatea va trebui să le îndrume spre excelența culturală și științifică. Și chiar dacă părăsesc țara din motive profesionale sau materiale, avem datoria să-i facem să simtă că sunt extrem de importanți și că aparțin culturii și științei românești.