Mircea Vasilescu: „Cine are inventarul?”

Aceste forumuri au marele avantaj că aduc împreună oameni cu idei și perspective diferite, din medii diferite, care nu sunt puși prea des în situația de a comunica unii cu alții. Cred că aceasta este principala problemă: comunicarea între medii, între cei care au proiecte și cei dispuși să le finanțeze. S-a spus mai devreme că o soluție ar fi ONG-urile; și eu cred că astfel de structuri flexibile și eficiente pot să asigure o anume coerență în construirea și realizarea unor proiecte pe care companiile le pot finanța. Dar ele nu pot face totul. Administrația centrală și (mai ales) locală ar trebui să fie în măsură să furnizeze măcar un inventar al problemelor și al necesităților, astfel încât să se poată face, ulterior, și o estimare a resurselor. Nu știu dacă vreo entitate din România poate să pună pe masă o asemenea listă a tipurilor de probleme în care ar fi nevoie de resurse financiare provenite din mediul privat, de know-how-ul și de managementul pe care îl poate oferi experiența întreprinzătorilor, astfel încât să le dea „material de lucru“ companiilor dornice să-și asume o anume responsabilitate socială. Deocamdată, companiile își manifestă responsabilitatea socială (din interese legitime, cu bună-credință, din pură generozitate, dintr-o viziune etică proprie sau din alte motive) mai mult sau mai puțin aleatoriu, dar predomină dimensiunea afectivă: unii patroni sunt impresionați de bolnavi sau de copiii orfani și îi ajută material, alții iubesc arta și sponsorizează expoziții sau oferă burse tinerilor artiști, alții sunt buni creștini și construiesc o biserică în satul natal ș.am.d. Toate acestea sunt lucruri bune, necesare și întru totul respectabile. Dar e nevoie și de un alt tip de demers, ceva mai sistematic, pornind de la o cunoaștere de ansamblu a problemelor, de la un inventar al situațiilor în care Statul nu intervine, astfel încât e necesară o intervenție a mediului de afaceri. Întrebarea mea este cine poate furniza o astfel de listă de probleme? Și apoi, este mediul de afaceri în măsură să comunice societății, pe ansamblu, de ce resurse dispune pentru activități din sfera responsabilității sociale? Ca să se întâmple așa ceva, ar fi nevoie de un anume spirit comunitar. Or, mi se pare că, din vremea satului tradițional, care funcționa după regulile sale, România nu mai are viață comunitară – sau în orice caz nu o are în sensul modern al termenului. De aceea, astfel de întâlniri între elitele culturale și cele din afaceri mi se par necesare și pentru că pot relansa, prin identificarea unor interese și unor proiecte comune, spiritul comunitar.