Locul culturii în ecuația capitalistă

  • Locul culturii în ecuația capitalistă

Florin Pogonaru: Mediul de afaceri din România e într-un proces de schimbare. Există un vârf al aisbergului care a început să gândească pe termen mediu și lung și dorește să mizeze pe reputație: unii încearcă să-și construiască reputația, alții s-o cumpere, alții s-o transfere. Din acest punct de vedere, cred că omul de cultură are datoria de a fi foarte atent la transferul de reputație care se poate face rapid și în sens invers, către “cumpărătorii” de reputație: a transfera reputația este un lucru bun, dar oamenii de cultură trebuie să fie atenți cu cine negociază.

În al doilea rând aș vrea să mă refer la Friedman și România. În context românesc, cred că Friedman are foarte multă dreptate: trăim într-o societate derutată, care are deja ideea legării “mâinii invizibile” la spate, o societate în care firmele și întreprinderile sunt percepute mai ales ca o formă de asistență socială, iar dacă vii pe acest fundal și amesteci criteriile, suprapunând competitivitatea și eficiența peste un mediu plin de confuzii, este destul de riscant. În acest context, ar trebui să fim tentați să-i dăm dreptate lui Friedman.

Nu cred însă că membrii mediului de afaceri trebuie priviți nediferențiat, așa cum au fost priviți până acum, în lipsa unor criterii morale. După părerea mea, cel mai mare salt în mediul de afaceri românesc este trecerea de la tipul de întreprindere one man show la întreprinderea care își angajează manageri profesioniști, lăsând proprietarului sau acționarului rolul de a construi viziunea pe termen lung. Probabil că mediul de afaceri – vorbesc despre cel bun, care vrea să se îmbibe de o anume reputație – ar avea nevoie de manageri culturali care să le ofere garanțiile că eventualele investiții în cultură chiar merg acolo unde trebuie și au urmări pozitive.

Adrian Vasilescu: Când am primit invitația și am aflat tema dezbaterii (“Cultura și afacerile”), mi s-a părut foarte interesantă. Acum câteva minute însă, m-am gândit dacă nu cumva inițiatorii temei au făcut o legătură imposibilă. S-ar putea să fie imposibilă, deocamdată, dar cu siguranță este o legătură necesară. Pentru că s-a discutat despre Friedman, aș aminti și eu câteva considerații de ale sale. Friedman spunea că niciodată schimbul liber, singur, nu aduce bogăție; el enumeră câteva elemente care sunt aducătoare de bogăție: spiritul de inițiativă, legea, ordinea și munca. Toate sunt valabile, dar cred că lipsește ceva din acest “tabel al lui Friedman”: cultura. De aici, lucrurile se complică, pentru că e greu să plasezi cultura alături de celelalte patru elemente. În anii ’70, l-am auzit pe Grigore Moisil spunând un lucru foarte important. El pleca de la ideea că, demult, cândva, nu se putea vorbi despre cultură fără a vorbi despre limba latină. Iar Moisil credea că “limba latină a viitorului” va fi matematica. Viitorul acesta a devenit deja trecut. L-aș parafraza pe Moisil, spunând că latina viitorului – sau chiar a prezentului – este banca. Acum, nu mai putem vorbi despre cultură fără a vorbi despre cultura creditului, a dobânzilor, despre o cultură a banilor și a afacerilor. Dacă lucrurile stau așa, nu știu cum să plasez cultura în această ecuație, dar prima lecție despre credite am luat-o în 1994, la Tokio, de la un șofer al Ministerului de Externe al Japoniei. El mi-a spus cam așa: “când s-a dat drumul la credite, am simțit că trăim”. În alte locuri ale planetei, s-a considerat că trebuie schimbată filozofia de viață. Înainte se pleca de la ideea că o tânără familie pornea “de la lingură”, ajungând până la pensie să-și facă o casă și ce-i mai trebuia. Acum, o tânără familie pornește de la tot – casă, mașină, mobilă etc. –, dar nimic nu e al familiei, totul e al băncii, pentru că e luat pe credit. Deci totul este legat de o slujbă și de un venit, care trebuie să fie cât mai mare, pentru a putea plăti ratele. Căci, cum se spune, bancherul îți dă umbrela când e soare și ți-o ia când plouă – adică atunci când ți-ai pierdut slujba.

Mă gândesc dacă nu cumva în aceste probleme ar fi nevoie de o prezența mai activă a societății civile, care în România este prea mult preocupată de politică. Eu înțeleg că e nevoie de un Parlament curat, dar e nevoie și de o economie curată. Pentru asta, e nevoie și de cultură. Dar nu știu exact unde ar trebui plasată în această ecuație.

Răzvan Penescu: Eu sunt un fel de dr. Jekyll și Mr. Hyde, pentru că ziua lucrez la o firmă de consultanță financiară, iar seara mă ocup de site-ul liternet.ro, așa încât aș putea să comentez cele două lumi între care mă mișc. Cred că oamenii de cultură sunt un pic cam triști, iar oamenii de afaceri sunt un pic cam obosiți. Când oamenii de cultură își plasează tristețea peste oboseala oamenilor de afaceri, apare o reacție de respingere. Problema este că oamenii de cultură ar trebui să-și înțeleagă mai bine “consumatorii”, să se deschidă către ei, să le înțeleagă nevoile și timpul, să nu propună opere care să fie prezentate doar în cerc restrâns sau cu ușile închise și, în principiu, să încerce să comunice mai bine atât cu publicul, cât și cu oamenii de afaceri care ar putea finanța proiectele culturale. Experiența dobândită la LiterNet.ro mi-a arătat că trebuie ca oamenii de cultură să fie interesați de ceea ce vrea consumatorul, să nu-l victimizeze pentru că nu le cumpără produsul, să nu-l invadeze cu tristețea lor. Și apoi, dacă oamenii de cultură le pretind celor din mediul de afaceri să fie preocupați de zona culturală, atunci și ei, la rândul lor, ar trebui să încerce să înțeleagă limbajul și preocupările oamenilor de afaceri, astfel încât, atunci când le solicită colaborarea sau finanțarea, să poată comunica mai eficient.

Andrei Pleșu: Am observat, în ultimii 15 ani, că tot ce nu funcționează se transferă societății civile. Dar să nu uităm că și societatea civilă are toate păcatele societății “necivile” în care trăim. Mi se pare important – și acesta este scopul forumurilor noastre – să facem contacte, să încercăm să vedem pe ce poziții ne aflăm. Astăzi s-au spus lucruri foarte interesante, chiar dacă e greu să obții rezultate imediate adunând la un loc “obosiți” și “triști”, făcând un melanj din aceste două categorii melancolice. Cred totuși că e important ca fiecare dintre noi să creadă că celălalt există, că e un partener posibil, că e o valoare utilă. Dacă facem, de ambele părți, acest pas, vom putea începe un tip de evoluție care să fie în beneficiul tuturor. Aș avea, în final, o observație despre relația dintre rușine și vinovăție. Dacă ar fi să facem un colocviu pe această temă în ambianța culturală curentă am afla, printre altele, că acestea sunt două concepte masiv marcate cultural: sunt lucruri care au fost sădite în atmosfera dezbaterii interioare a fiecăruia dintre noi printr-o anumită evoluție culturală. Despre rușine și vinovăție afli, citind Dostoievski, ceva la fel de interesant ca atunci când citești Friedman, care a fost vedeta discretă a acestei dezbateri. Experiența mea concretă în România arată că ceea ce lipsește deocamdată este inițiativa generoasă, disponibilă, promptă, a lumii de afaceri către lumea culturii. Mai curând se întâmplă ca lumea culturii să ceară, decât lumea afacerilor să ofere. Am vrea să primim și fără să cerem. Acesta ar fi rezultatul optim.