Învățătură, performanță, plăcere

  • Învățătură, performanță, plăcere

Andrei Pleșu: În urmă cu mai bine de zece ani, când am înființat Colegiul “Noua Europă”, ideea era să facem un spațiu de cercetare și de lucru în care o anumită cultură a dialogului, a libertății, a seriozității științifice să devină plauzibilă și în România; să existe și în România un loc care să facă posibil un mod de lucru și de viață în domeniul cercetării umaniste cât mai apropiat de standardele normale, poate în acest fel se mai oprește ceva din fenomenul numit, cu un termen la modă, brain drain, “plecarea inteligențelor”. Între timp mi-am mai schimbat opiniile: cred că inteligențele fac foarte bine să mai și plece, cu condiția să nu piardă contactele. Dar melodrama, telenovela inteligențelor care părăsesc patria este, din punctul meu de vedere, discutabilă, mai ales cînd patria nu dă semne de amor dezlănțuit. Oriunde te-ai duce, rămâi tot ce ești, trebuie să te duci acolo unde te poți împlini maximal, aducând astfel beneficii de anvergură și țării tale. Dacă Enescu, Ionescu, Brâncuși, Eliade, Cioran și alți câțiva erau prea patrioți și rămâneau la Tecuci, n-ar fi făcut pentru România tot ceea ce au făcut plecând.

Lavinia Spandonide: De ce Volvo în acest forum, de ce Volvo împreună cu olimpicii? Pentru că Volvo este mai mult decât o mașină premium; Volvo înseamnă un set de valori fundamentale, care se bazează pe siguranță, stabilitate, inteligență, creativitate, dialog. Înseamnă substanță, înainte de toate. În tot ce facem este discreție și decență. Aceasta este filozofia Volvo. Pornind de la ideea de dialog, la care Volvo îndeamnă de 90 de ani, am încercat să construim un spațiu mai larg pentru a răspunde la întrebări pe care ni le punem cu toții și care depășesc sfera economicului sau a microsistemelor noastre. În cadrul acestui dialog am fost incitați de suplimentul “Exodul inteligențelor”, apărut în Dilema veche nr. 73 din luna iunie. Ne-am gândit atunci la elitele românești, la febra pierderii elitelor în favoarea Occidentului pentru că România nu le poate oferi destul pentru realizarea lor personală; ne-am gândit ce s-ar putea face pentru a rezolva această dilemă. Iar olimpicilor am vrut să le transmitem cât sunt de importanți pentru noi.

Dan Pascariu: Prin structură și prin formație, consider că oamenii trebuie să aibă dreptul la opțiuni. Trăim într-o societate în care încep să existe opțiuni. Eu am o abordare de piață: cine oferă mai mult și mai bine poate să câștige mai mult în ceea ce-l privește pe consumator. Olimpicilor noștri li se oferă șanse în diverse părți ale lumii. Trăim într-o lume globalizată, în care există diverse opțiuni, diverse oferte, iar dacă unele dintre ele sunt considerate mai bune decât celelalte, nu înțeleg de ce să nu fie acceptate și fructificate. Sunt convins că foarte mulți dintre tinerii de astăzi, care aleg să meargă la studii în străinătate, se vor întoarce în România. Sunt convins din experiență: am mulți colegi tineri pe care i-am angajat după ce au studiat și au lucrat în străinătate și au ales să se întoarcă.

De ce s-au întors? Pentru că în România, în acest moment, se întâmplă ceva, se întâmplă mult mai interesant decât acolo. Am o colegă care a lucrat la JP Morgan la New York și, de când s-a întors în România, îmi spune că e fericită și vine cu plăcere la serviciu: pentru că aici se întîmplă ceva, se construiește o piață. Nu trebuie, cred, să ne temem de faptul că olimpicii noștri primesc burse la Stanford, la Harvard ori la Princeton și pleacă acolo la studii. Din ceea ce vor acumula, vor putea face mai multe pentru România peste câțiva ani, decît dacă ar rămâne acum aici și s-ar duce la facultăți care, din păcate, nu le oferă ceea ce le-ar trebui. Stau de vorbă cu tinerii care vin să se angajeze și constat că s-au schimbat etichetele cursurilor, dar nu și conținutul lor. Or, în condițiile în care nu avem o ofertă consistentă și interesantă din punctul de vedere al calității învățământului, trebuie să-i lăsăm să plece pe cei buni, să învețe ca lumea acolo și, când se vor întoarce, ne vor fi de folos tuturor într-o măsură mult mai mare.

Ioan Pânzaru: Guvernul României alocă, de anul trecut, niște sume considerabile pentru burse la Stanford și Princeton, așa încât, pe lângă cei care obțin burse la aceste mari universități prin eforturi proprii, pot fi și unii care le obțin prin bugetul României. Sunt, în acest an, vreo 40 de bursieri ai Statului român care pleacă în Marea Britanie și în Statele Unite, sunt circa 1.000 de bursieri prin Oficiul Național pentru Burse și, în plus, există numeroase fundații care oferă, și ele, posibilitatea de a studia la universități din străinătate. Fundațiile germane, de pildă, se plâng că nu sunt suficienți candidați pentru a forma o competitivitate de nivel înalt, pentru că nu există o suficientă cunoaștere a limbii germane. Există o piață imensă pentru a câștiga bani din pregătirea intelectuală – prin burse, prin studii post-doctorale, prin tot felul de formule de studii internaționale pe care noi nu reușim să le fructificăm.

Adrian Dafinei: Cred că subiectul olimpicilor internaționali este tratat puțin isteric în mass-media, ca și alte subiecte. 360 de zile nu se vorbește despre acești elevi, după care, pentru că ei au luat niște premii internaționale, brusc fizica noastră devine cea mai bună din lume. Ceea ce este neadevărat. Mulți dintre olimpicii noștri fac banking, științe economice ori arhitectură, la universități americane de vârf, care i-au luat pentru calitatea lor de a învăța cu o tărie extraordinară încă din clasa a VI-a. Eu aș fi foarte fericit, ca profesor, dacă presa noastră – care, desigur, trebuie să răspundă cerințelor publicului, dar ar fi bine să-l și educe puțin – ar scrie despre cât de frumos este că un copil de clasa a VI-a e pasionat de învățătură, de știință, de fizică. Altminteri, sigur că științele produc executanți “mediocri” și foarte utili – e foarte bine ca un om să fie “mediocru” și să-și facă treaba cu hărnicie. Învățământul românesc acest lucru trebuie să și-l propună: să producă niște foarte buni și harnici executanți. Dacă dincolo de asta avem norocul să mai întâlnim și diamante precum acești copii, atunci să ne ocupăm bine de ei: nu poți, desigur, să faci industrie de diamante, dar ar fi o prostie să găsești un diamant și să nu-l folosești.

Apoi, mi se pare stupid să vorbești despre “exod” când pleacă douăzeci de copii. Despre exod se poate vorbi atunci când pleacă un popor întreg – mai degrabă seamănă a exod ceea ce se întâmplă cu căpșunarii, decât ce se întâmplă cu câțiva elevi de vârf. Faptul că ei pleacă din România nu înseamnă că “inteligența românească” se pierde, ci pur și simplu ea merge să lucreze acolo unde poate să-și dea măsura; căci una este să lucrezi în laboratoarele de la Stanford, cu dotări pe care România nu și le-ar permite nici dacă ar cheltui tot bugetul public numai pentru asta, și alta este să lucrezi în laboratoarele din România, cu aparatele care sunt cum sunt și gândindu-te că poate nu-ți ajunge salariul până luna viitoare dacă îți cumperi o carte de specialitate foarte scumpă. Și nu cred că acești copii trebuie să rămână “în România”, ci ai României: oriunde ar fi, să simtă că aparțin “clubului românilor”. De fapt, “dilema plecării” nici nu există, pentru că au plecat toți: în acest moment, toți absolvenții clasei a XII-a care sunt membri ai lotului de fizică al României sunt studenți în SUA. Iar dacă pleacă și se stabilesc în America, nu cred că îi pierdem nici măcar “în calitate de cetățeni”: ei sunt mai degrabă cetățeni ai lumii, în cel mai bun sens al cuvântului – sunt americani în America și români în România, dacă România îi vrea. Dar am impresia, după cum se poartă în nouă cazuri din zece, că România nu îi vrea. Sunt profund impresionat că, în acest an, unele firme private se ocupă de acești copii, le dau atenție, îi fac să simtă că ei contează într-adevăr. Și Ministerul Educației face ceva pentru ei, bineînțeles: a creat niște Centre de Excelență care exact asta își propun să facă – programe speciale pentru elevii de excepție; aceste Centre lucrează – dar cu bani de la buget și cu inerția imensă a instituțiilor de stat. Faptul că oameni care au avut succes în afaceri, în presă ori în lumea culturală, se ocupă de acești elevi este extraordinar pentru ei – este bine să te simți membru al unei elite. Mai ales că ei sunt foarte puțini de nivelul lor – și sunt puțini cei care îi pot înțelege cu adevărat pe acești copii; probabil că pentru foarte multă lume ei sunt doar niște tocilari ciudați care învață de mici la toate materiile, în loc să se joace, cum fac toți copiii. Dar cred că, dacă oamenii de valoare s-ar aduna, poate că s-ar schimba mai multe și în România; ar fi bine, de pildă, dacă în presă s-ar scrie mai des, nu despre acești elevi – pentru că ei nu vor să fie vedete și să dea autografe pe tricourile domnișoarelor -, ci despre faptul că e bine și e util să înveți, despre faptul că o țară devine cu adevărat bogată datorită inteligențelor sale, nu datorită dansatoarelor frumoase și fotbaliștilor talentați.

Cristian Proistosescu: Eu am avut noroc și pentru că, la Baia Mare, au fost și alți olimpici internaționali, așa încât am avut modele, am avut colegi mai mari care să-mi spună ce înseamnă un concurs ș.a.m.d. Cred că mulți nu au modele, nu știu ce recompense poți obține dacă înveți. Sunt de acord cu cei care spun că nu trebuie afișați ca modele de succes doar fotbaliștii și maneliștii, pentru că un copil, dacă asta vede, asta își dorește să fie. Nu sunt de acord însă că sistemul de învățământ trebuie să creeze executanți; trebuie să creeze oportunități ca vârfurile să apară. În America, școlile au programe care îi încurajează pe elevi să fie cât mai buni. La noi, au apărut, ce-i drept, acele Centre de Excelență create de minister, dar numai în unele județe. În rest, nu prea se știe mare lucru despre ele. Iar pentru descoperirea și pregătirea elevilor performanți lucrează doar câțiva profesori, nu sistemul în ansamblu.

Ioan Pânzaru: Pentru fizică, avem o problemă – România nu mai are programe de fizică. Programul nuclear nu mai este valid, cu fizicienii de elită nu mai avem, practic, ce să facem. Așa că ar fi bine să nu pierdem măcar celelalte programe de cercetare și atât cât a mai rămas din cercetarea în fizică. Și să rezolvăm problema acestei fracturi în cultură, căci ce se vede în societate, prin media, este un fel de tapaj pe tema “nu servește la nimic să înveți mult”, “învățământul e o catastrofă”, “trebuie să apari la televizor ca să câștigi bani”. Or, există foarte mulți bani pe care noi nu reușim să-i culegem în cercetarea științifică, pentru că nu avem așteptarea și structurile necesare pentru a obține acești bani. Eu văd, probabil, în jur de o mie de oameni pe an. Asta înseamnă că în vreo zece ani am șansa să întâlnesc un individ excepțional – și atunci doar “fotografic”, la secundă. Într-o populație de peste 20 de milioane, ne așteptăm să avem câțiva oameni fenomenal dotați. Problema este dacă avem structurile necesare prin care să-i “culegem” și să-i valorificăm. Mi se pare că aici e problema fundamentală: dacă cultura poporului român este o cultură în care știința și cercetarea științifică au o șansă, au o posibilitate, atunci îi vom putea păstra pe acești tineri, îi vom avea pe termen lung; dacă însă cultura poporului român este una de petreceri, de veselie, de convivialitate, atunci ei vor continua să plece, va fi o hemoragie interminabilă, și poate nu cu niște consecințe foarte grave, pentru că suntem o populație numeroasă, în care se presupune că se vor naște alți copii foarte inteligenți. Dar nu-i vom putea păstra; niciodată nu-i vom putea păstra. Ce ar trebui să facem? Iertați-mă că îmi amintesc într-un mod pozitiv de o epocă odioasă, dar în 1957, copil fiind, îmi puteam cumpăra o mulțime de cărți de fizică și matematică ori de popularizare a științei pe care le cumpăram cu 75 de bani; astăzi, mă gândesc, de două ori dacă îl cumpăr pe Stephen Hawking: Editura Humanitas este peste posibilitățile mele, deși sunt profesor universitar, iar presa scrie că noi, profesorii, am avea niște salarii enorme.

Avem o problemă gravă, iar părți din ea nu pot fi rezolvate. În domeniul fizicii, îmi pare sincer rău și sunt întristat, dar nu avem o soluție radicală. Să salvăm măcar acele domenii în care România poate crea niște structuri de așteptare.

Andrei Neguț: Se discută adesea despre lipsa de bani din sistemul universitar românesc. Dar motivul pentru care am plecat la universitate în America nu este că în România nu sunt bani și nu sunt condiții; pur și simplu, acolo este o comunitate aca-demică mai vie și mai interesantă decât în România. Facultățile din România sunt dominate de mentalități învechite, foarte mulți oameni sunt plictisiți de acest sistem și nu mai simți deschiderea pe care în America am simțit-o de la început. Cred că ar trebui să “racolăm” în diverse moduri oameni tineri, formați “dincolo”, și să îi introducem în sistemul românesc.

Gabriel Kreindler: Nu mă interesează să fim în centrul atenției. Mă bucură atenția cu care suntem înconjurați, desigur – de pildă, toată experiența cu Volvo a fost extraordinară și ne-am simțit răsfățați – dar cred că cel mai important este ceea ce facem. Am face-o oricum cu pasiune, fără să ne dorim atenția celorlalți. Apreciez orice formă de atenție, cu condiția să fie potrivită. Dar atunci când apărem în presă, suntem tratați superficial, suntem asociați cu un fel de simbol, dar mai nimeni nu încearcă să înțeleagă ce facem de fapt și care sunt preocupările noastre.

Robert Turcescu: Nu vreau să politizez discuția, dar te-ai fi simțit bine dacă ai fi primit un telefon de la administrația prezidențială în care să ți se spună că președintele te felicită?

Gabriel Kreindler: N-aș fi simțit nimic. Interesul față de noi nu se arată în astfel de forme. Singura formă de interes care ar conta ar fi îmbunătățirea situației mediului în care vrem să ajungem, a mediului academic și intelectual. Altfel, nu cer ceva anume, nu am așteptări pe termen scurt, nu cred că merit ceva. Aș vrea să se schimbe în bine sistemele școlare. Pe mine, de exemplu, școala ca sistem nu m-a ajutat, în schimb m-au ajutat foarte mult profesorii. Rezultatele la care am ajuns sunt o combinație între efortul individual și ajutorul profesorilor. Nu mă aștept ca sistemul școlar să mă ajute, pentru că nu este menirea școlii să o facă: școala nu are cum să-mi dea un curriculum personalizat.

Dan Schwarz: Dacă îi trimitem pe elevii noștri să studieze în străinătate și apoi le cerem să vină înapoi pentru că locul lor este în România, riscăm să fim cu totul ipocriți. Mobilitatea și globalizarea sunt prezente acum în toate domeniile, nu doar în știință și cultură. Există francezi care sunt președinți de companii în Statele Unite, nemți în Suedia etc. Globalizarea face să se șteargă granițele naționale, așa încât de ce n-ar exista români care fac fizică în Statele Unite ori matematică în Anglia?

Unii consideră că aici este un loc unde lucrurile se mișcă, sunt în plină dinamică. Ar trebui – cred – să nu ne amăgim: acest dinamism este valabil în business, nu în știință și cultură. Cei care se mișcă sunt les bâtisseurs d’empires, cei care își cuceresc acum imperiile și își împart teritoriile. În știință și cultură însă, după 15 ani de tranziție, nu mi se pare că România oferă ceva spectaculos. Între domeniul științific și business există unele diferențe. Poți să te lansezi în business imediat, dacă ai idei, spirit antreprenorial, curaj. În știință, mai întâi trebuie să înveți; iar pentru asta trebuie să găsești un loc în care să deprinzi cunoștințe la cel mai înalt nivel, iar apoi să găsești un loc în care să aplici ce ai învățat, deci să lucrezi la cel mai înalt nivel. Cred că România nu oferă nici una, nici alta.

Măriuca Talpeș: Eu reprezint o industrie care contribuie la sprijinul necesar acestor elevi. Și trebuie să spun că firma noastră, Softwin, beneficiază de ei: suntem una dintre companiile atractive pentru absolvenții de matematică, pentru că lucrăm în domeniul IT, iar recompensa materială este și ea la un nivel înalt. Îi sponsorizăm pe olimpici, am făcut site-ul www.olimpiade.ro, susținem conferințe și congrese organizate de Institutul de Matematică al Academiei Române. Sunt trei sau patru domenii în România care și-au câștigat o bună reputație în timp: matematica, fizica, informatica și, probabil, biologia. Noi, ca angajatori, ne dorim oameni foarte inteligenți și cu o formație foarte solidă, pentru că în firma noastră se dezvoltă o tehnologie de mare valoare, foarte bine apreciată în străinătate. De aceea, în compania noastră lucrează și tineri foarte buni din alte țări – polonezi sau japonezi, de exemplu. Aceștia consideră că în România există oportunități de lucru deosebite și se poate lucra aici la nivel foarte înalt. Am vrea ca, printr-o colaborare mai strânsă cu universitățile, absolvenții de universități să fie mai bine pregătiți pentru ceea ce ne dorim noi, companiile private. Noi suntem foarte bucuroși că plecarea la studii în străinătate este încurajată, pentru că va veni un moment în care cel puțin o parte din cei plecați se vor întoarce în țară și ne vor fi de mare folos. Pe de altă parte însă, un sondaj arată că 20% dintre studenți declară că doresc că plece în străinătate: ei vor întări populația tânără din alte state (în care populația e în curs de îmbătrânire), iar România va avea de pierdut din acest punct de vedere. Consider însă că sunt lucruri care îi vor atrage înapoi în România, cu condiția ca și la noi să existe o schimbare în bine.

Liliana Preoteasa: “Sistemul” nu este atât de ticălos pe cât se spune. Probabil că ne-am schimbat prea încet, mai încet decât alții; dar ne-am schimbat mai mult decât s-a schimbat societatea. Iar ceea ce își doresc acești tineri este o țară normală, ceea ce din păcate încă nu suntem. Când vom fi o țară normală, ne vom prețui valorile. În fiecare an, când acești copii vin de la olimpiadă, observ cum reprezentanții presei le pun tot felul de întrebări – nu foarte inteligente – iar ei nu au, practic, ce să spună, decât că au muncit, au învățat și le-a plăcut. N-au mare lucru de comunicat. Pentru ei, este o muncă naturală. Când vom fi o societate normală, vom pune fiecare lucru la locul său. Dar acest proces nu poate veni doar dinspre Ministerul Educației; cred că și presa are un rol. Și apoi, nu cred că este corect să discutăm dacă acești copii trebuie să plece sau să rămână; dacă un zugrav are dreptul să plece, de ce un premiant de la olimpiadă nu ar avea dreptul să plece în momentul când i se pare necesar? Nu e normal să-i întrebăm dacă vor să plece; e normal să ne întrebăm ce e de făcut aici, pentru a-i atrage înapoi.

Andrei Pleșu: La această întâlnire s-au discutat, esențialmente, două lucruri: 1) dacă să plecați sau să rămâneți; 2) n-avem bani. Vă mărturisesc că sunt melancolic pentru că am discutat atât de apăsat aceste lucruri – chiar când am făcut-o cu bună credință, cu patos, cu convingere. De fapt, acestea sunt probleme accesorii. Câtă vreme, în România, problemele accesorii vor înlocui în orice dezbatere problemele esențiale, nu vom fi normali. Suntem sufocați de probleme accesorii. De aceea spunea Horia Patapievici că în Occident ai senzația că ai timp – pentru că acolo e un dozaj mai corect între accesorii și lucrurile esențiale; noi gâfâim, de dimineața până seara, după accesorii, și asta ne ia energie mentală, energie fizică, asta provoacă lehamite, descurajare ș.a.m.d.

De ce pretind că aceste lucruri sunt accesorii? Nu spun că nu e bine să avem bani. Dar toți tinerii care au vorbit – și cred că trebuie să-i luăm în serios – au precizat că problema lor nu este esențialmente cea a banilor. La fel, problema dacă rămâneți sau nu în țară ține de accesoriu. În definitiv, e o problemă de destin privat. Nimeni nu vă poate obliga nici să rămâneți, nici să plecați. Discursurile calde despre nevoia de dumneavoastră aici nu vă vor convinge să rămâneți, și nici nu vi se poate spune “vă sfătuim să plecați”. Aceasta este o decizie strict individuală, este o problemă de destin; din fericire, plecările din ziua de astăzi nu mai sunt fatale, ca acum 15 ani. Sunteți oameni liberi, și e bine să profitați de libertatea dumneavoastră, să vă formați acolo unde credeți că o puteți face în sens deplin. În 1975, am avut norocul – pe vremea aceea rarisim – să câștig o bursă Humboldt. Și m-am dus la un bătrân de pe atunci, domnul Petre Țuțea, de care nu știu dacă ați auzit, să-l întreb ce să fac. Eram năucit de faptul că am ocazia să plec un an în Germania. M-a întrebat: “Cât stai?”. “Un an”, am zis. “N-ai nimic de făcut, mai bine te duci să bei bere sau să faci altceva. Un an e puțin. Eu aș trimite toți premianții din România 15 ani în Occident. Vor fi, să zicem, 5.000 de inși; dintre ei, poate că o mie se vor apuca de droguri; o mie vor adormi într-o căsătorie; o mie se va dovedi că au fost premianți pe puncte și nu meritau să fie trimiși; o mie nu se vor mai întoarce, își vor găsi altceva de făcut pe acolo ș.a.m.d.. Dacă se întorc însă cincizeci, cu ăștia pun România pe picioare. Dar numai după 10-15 ani de absorbție a lucrurilor de acolo, din Occident.” Acesta da, acesta e un tip de proiect. Altminteri, mici “ciupeli”, burse, excursii etc. – acestea nu sunt lucruri care să dea rezultate.

În rest, aveți dreptate, atmosfera din țară nu e în regulă. Eu nu mai am apetituri devastatoare, dar nu-mi place în România. Nu-mi place când ies pe stradă, nu-mi place când văd cum conduc oamenii mașini luxoase sau banale (e totuna, sunt la fel de isterici și de prost crescuți), nu-mi plac gropile, nu-mi place că se scuipă pe jos, nu-mi place că se vorbește tare, ca la piață, în orice loc, nu-mi place ce văd la televizor și ce aud la radio. Nu-mi place nimic. Când aud, pe acest fond, discursuri despre “țărișoară”, simt că înnebunesc, pentru că “țărișoara” nu se poate reface cu acest tip de materie primă. Înțeleg foarte bine când oamenii tineri, care sunt plini de energie, de apetituri, de dorință de realizare, de competență, vor să plece într-un loc în care strada e curată, în care se poate vorbi normal, în care atmosfera e civilizată, și nu într-un loc în care mă confrunt zilnic cu un bazar prost. Ceva nu e în regulă la noi, nici dacă avem bani nu e în regulă… Problema este o schimbare de fond, care cere un timp îndelungat și care, înainte de toate, are nevoie de un diagnostic. Dacă vrem să schimbăm ceva, trebuie să citim de douăzeci de ori diagnosticul. Noi nu citim, în general, acest diagnostic, credem că suntem în regulă. Titu Maiorescu, în prefața unei cărți apărute la începutul veacului trecut, spune, la un moment dat, ceva de genul: “În aceste vremuri de tranziție…”. Va să zică suntem în tranziție dintotdeauna, suntem o țară de tranziție…

În această țară vă sfătuiesc să reveniți, după încheierea studiilor, și să schimbați ce e de schimbat. Dar pentru asta s-ar putea să aveți nevoie de planuri mai complicate…