Horia-Roman Patapievici: „Cu cine se asociază statul român?”

/ / / Horia-Roman Patapievici: „Cu cine se asociază statul român?”
  • Horia-Roman Patapievici: „Cu cine se asociază statul român?”
Horia-Roman Patapievici:

Vreau să spun câteva lucruri despre Institutul Cultural Român (ICR), ca să înțelegeți perspectiva din care mă refer la tema întâlnirii noastre. ICR este o instituție a statului român care are drept menire să exporte cultura română în străinătate și să ofere asistență culturală pentru conservarea identității culturale a românilor care, din diferite motive, locuiesc dincolo de granițele țării, fie că au decis să facă acest lucru, fie pentru că, prin schimbarea granițelor de-a lungul istoriei, formează o minoritate rămasă în afara granițelor, în alte state din jurul României.

Perspectiva pe care o au occidentalii asupra colaborării dintre capitalism, societate și stat diferă destul de mult de situația românească. Comunismul a fost cel mai mare distrugător de instituții și societate din istoria umanității, în general. Așa că, se construiește, practic de la zero, sau când nu se face de la zero, se pleacă de la o situație care a fost profund distorsionată și trebuie modificate mentalitățile, pentru ca instituțiile să funcționeze, și trebuie importate instituții occidentale, dar pe un fond neclar. Instituțiile se construiesc, dar se construiește și capitalismul. Ceea ce înseamnă că punctul de vedere de la stânga capitalismului care caracterizează succesele occidentale nu este valabil în România, unde capitalismul este văzut ca un factor important de progres și de stabilitate socială. Pentru ICR, când se pune problema mecenatului, apare întrebarea: cu cine colaborez, pentru că instituția capitalistă cu care colaborez își pune amprenta asupra mea? ICR, fiind o instituție a statului, trebuie să fie atentă cu cine colaborează. Şi atunci întrebarea este: colaborează cu capitaliști români, sau nu? ICR este foarte temător să colaboreze cu capitaliști români pentru că despre unii se spune că ar fi colaborat cu fosta securitate, alții au anumite interese (declarate sau ascunse) în politică și o anumită poziție față de guvern etc. Şi atunci, cu cine mergem din capitalul românesc? Răspunsul este: cu nimeni. Pentru că deocamdată este imprudent pentru instituții ale statului român să se asocieze cu capitaliștii de succes din România. Şi atunci, în mod normal, ar face-o cu multinaționalele. Dar și aici este aroma României. Avem o legislație uneori foarte stranie. Veți fi uimiți dumneavoastră, din Occident, să auziți în ce mod relația unui institut al statului român cu o multinațională poate rezolva probleme de legislație. Legislația română interzice instituțiilor plătirea transportului unei persoane din străinătate în România. Permite plata transportului din România în străinătate și din străinătate în străinătate. Ce face ICR atunci când organizează o conferință la București? Minte în atribuirea acestor fonduri. Spune că le folosește în alt fel, dar le folosește pentru transport, pentru că trebuie atins acest obiectiv. E o situație tristă și care nu va putea fi depășită decât în momentul în care legislația va ține cont de nevoile reale ale instituțiilor. Până în acest moment, nu s-a întâmplat acest lucru. Un alt exemplu, la fel de straniu, este acela că legea românească se ambiționează să nu poată plăti un avans mai mare de 30%. Mai mult, cere ca acest avans să fie însoțit de o scrisoare de garanție. Ce înseamnă asta în termeni practici? Înseamnă că eu, care vreau să închiriez o sală în străinătate ca să țin un mare concert, care este în interesul țării și al menirii mele de institut cultural, îi dau 30% partenerului meu cu care conversez amplu ca să-l conving, deși el vrea 50%, și îi cer și o scrisoare de garanție. Adică banii pe care eu îi dau avans sunt blocați în bancă până în momentul în care se încheie acțiunea. Dacă am o acțiune care se desfășoară pe mai multe luni, cu un sistem complex de închiriere de săli, de publicitate ș.a.m.d., și pentru toate astea sunt prevăzute avansuri, eu, de fapt, blochez avansurile pe care le dau după 3-4 luni, sau când e vorba de proiecte ample, un an de zile. Nici un occidental, pe bună dreptate, nu va accepta acest lucru. Cum reușesc totuși să fac acțiuni? ICR – instituție a statului român, cu această menire precisă și cu buget votat de Parlament pentru acest scop – se poate descurca numai cu ajutorul capitaliștilor de pe piața românească, care nu sunt români, ci vin din zona străină, a multinaționalelor. Există proiecte de anvergură la care i-aș invita pe capitaliștii occidentali care au interese în România să se implice. Vă dau câteva exemple. Burse private. Academia Română ar fi interesată să aibă burse private pentru obiective specifice în străinătate. Pentru arheologie, pentru studii umaniste, pentru cercetări de arhive istorice… Există o instituție a statului român care se numește Institutul Limbii Române, care funcționează în cadrul unei alte instituții, Ministerul Educației și Cercetării. În sarcina Institutului Limbii Române cade gestiunea lectoratelor românești din străinătate. Nu există pentru asta bani, nu există inteligență și viziune pentru a înțelege cât de importante sunt aceste lectorate și pentru a face ceva cu ele. Dacă firmele mari occidentale și-ar asocia numele cu finanțarea unei astfel de catedre românești în străinătate, la alegere, acesta ar fi un ajutor pe care statul român l-ar primi și l-ar saluta. Sunt carențe în arhitectura instituțională a statului român care pot fi suplinite cu un ajutor din zona capitalului privat. În fine, există proiecte ample în care acele multinaționale care au interese în cercetarea științifică ar putea să aibă un rol de jucat. Cercetători valoroși lucrează în condiții precare. Colegi de-ai lor, care au putut pleca în străinătate, și-au dovedit competența și au obținut poziții semnificative în universități sau laboratoare. Or, se poate imagina un institut informal care să funcționeze pe proiecte bine definite, pe perioade bine definite de timp, în care, cercetători români, cu poziții în străinătate, să vină cu proiectele pe care ei le au în acele laboratoare să lucreze undeva în țară cu colegi români, care nu au această posibilitate, dar care sunt competenți și pot produce rezultate. Eu cred că acele multinaționale care au interese în cercetarea științifică pot în mod consistent să contribuie la acest proiect, asupra căruia încerc de doi ani de zile să atrag atenția autorităților românești, cu rezultate mai mult decât mediocre. Exemplul occidental ne este foarte util. Ceea ce cred că unii dintre noi au învățat în ultima vreme – și când spun ultima vreme mă refer la ultimii 200 de ani de modernizare – este că, dacă modelul într-adevăr ține de universalitatea acelor instituții care au încetat să mai fie pur și simplu occidentale, ele sunt instituții ale modernității – felul în care imporți aceste instituții face toată diferența. E foarte important să ne modernizăm fără distrugerea tradițiilor locale, orice ar însemna aceasta, ci punându-le la lucru. Acesta este un lucru pe care și societățile occidentale într-un fel, acum, în acest ceas al modernității, îl descoperă, pentru că ele descoperă acum că ceea ce pe orizontală, ca distanță dintre Est și Vest, este raport dintre societăți moderne și societăți în curs de modernizare, în interiorul societăților lor, pe verticală, există o anumită dinamică de același tip între pături mai lente ale societăț ii, în privința modernizării, și pături mai rapide. Pentru România, problema este aceea a raportului dintre stat și privat. Acest raport diferențiază societatea și o antrenează în dinamici foarte diferite în funcție de zona socială în care acest raport funcționează. O concluzie care se desprinde pentru situația românească este aceea că finanțările private sunt de trei tipuri – aș spune – în funcție de natura legislației și de gradul de maturizare al instituției care primește finanțarea. Sunt finanțările private care suplinesc carențe în legislație. Sunt apoi finanțările furnizate în cadrul unei legislații așa-zis normale, în care parteneriatele care se realizează între spațiul privat și spațiul public, în România, sunt perfect comparabile cu cele din Occident, în sensul că, structural, sunt instituții de același tip. În fine, al treilea tip, sunt marile parteneriate. Așa ceva încă nu am văzut în țară. Un mare parteneriat care funcționează în țară este acela dintre zona privată și zona sportului. Acolo, da. Sunt angajamente private pe termen lung, și care sunt de fapt motivate de un mare interes de vizibilitate și/sau de afaceri. Dar un mare proiect, de vizibilitate, pe termen lung între spațiul privat și crearea unei instituții sau consolidarea unei instituții a statului român, încă nu există în România. Eu invit în continuare pe Microsoft să studieze cu atenție parteneriatul pentru înființarea acestui institut de cercetare, care să funcționeze cu proiecte bine definite, pe perioade limitate de timp, între cercetători din străinătate și cercetători din România. La asta, Institutul Cultural Român poate fi un partener, Academia Română poate fi un partener, și să vedem cum se poate face. Asta ar fi o investiție puternică și ar egala în importanță strategică ceea ce se întâmplă în momentul de față din motive de afaceri, între lumea sportului și lumea investitorilor privați. Noi vorbim de o datorie a corporațiilor, a business-ului față de societate. Dar eu cred că prima datorie a afacerilor este să fie viabile. Pentru că, în fond, avem o viziune etatistă asupra afacerilor, luăm afacerile ca funcționând precum statele, că există dintotdeauna și vor exista în continuare. Dar nu este deloc așa. Orice afacere se dezvoltă în condiții de risc și progresează numai dacă cel care o gestionează este inteligent, inovativ și se pliază în permanență, în mod creator, pe toate provocările pieței. Afacerile nu sunt ca statele. Respect foarte mult afacerile și nu aș vrea ca această viziune etatistă să se răspândească și asupra lor cu această indistincție între responsabilități voluntare ale afacerilor, pe care o aprob cu totul, și responsabilități impuse de stat, care îmi sunt respingătoare.