Daniel Dăianu: „Să gândim în perspectivă europeană”

/ / / Daniel Dăianu: „Să gândim în perspectivă europeană”
  • Daniel Dăianu: „Să gândim în perspectivă europeană”

Rapoartele GEA au încercat să mediteze asupra unei întrebări pe care ne-o punem de câțiva ani: Ce va fi România în Uniunea Europeană?. Foarte mult timp, întrebarea care a obsedat lumea academică, lumea politică și societatea civilă a fost dacă România va intra în Uniunea Europeană. S-au întreținut clișee de tipul „totul e să respectăm ce spune acquis-ul comunitar, să fim disciplinaț i, și lucrurile vor merge de la sine“. Și s-a considerat că, dacă avem reguli clar statuate, iar cetățenii le respectă, dacă adoptăm o filozofie libertariană (conform căreia piața reglează totul), toată lumea este câștigătoare. Or, realitatea este foarte diferită de ce scrie în manuale și, mai mult decât atât, această filozofie a pieței atotputernice nu este cea care prevalează în dezbaterile academice și în mediile în care se plămădește politica. Tema „Ce vom fi în Uniune?“ ne obsedează în continuare.  Dar economia – chiar dacă noi, economiștii, o considerăm „regina științelor sociale“ – este o știință soft, ea nu poate da răspunsuri la toate întrebările. Nu cred că piața poate regla totul singură. Noi îmbrățișăm o altă teză, și anume că grupuri de oameni, comunități sau țări pot fi privite ca mănunchiuri, clusters, iar pentru ca acestea să nu fie doar accidente istorice, este nevoie de politici publice. Istoria arată că așa stau lucrurile. Chiar proiectul Uniunii Europene este un asemenea cluster, o construcție care a pacificat Europa după al doilea război mondial cu ajutorul Statelor Unite ale Americii: a fost inițial o idee, operaționalizată ulterior prin instituții care funcționează astăzi mai mult sau mai puțin bine, dar demonstrează că este nevoie de o politică publică gândită la nivel internațional. Reflecția asupra competitivității nu este un exercițiu intelectual futil: are foarte mare relevanță în lumea contemporană. Nu există guvern responsabil și clasă politică responsabilă, care să nu mediteze asupra problemelor competitivității. Agenda Lisabona este, în esență, un răspuns, pe planul politicilor publice, la întrebarea obsesivă privitoare la competiția globală, atât la nivel supranațional, cât și la nivel național. Europa își dă seama că nu mai poate judeca lumea dintr-o perspectivă eurocentrică: „noi conducem, noi facem, noi avem o misiune civilizatoare, iar ceilalți trebuie să ne asculte și să ne preia modelul“. Lumea s-a schimbat radical în ultimele decenii, China și India au dublat forța de muncă relevantă pe piața mondială. După ultimele estimări ale lui Lawrence Freeman, un economist de la Harvard, în momentul de față, în comparaț ie cu ce era acum un sfert de veac, stocul de forță de muncă relevantă, raportat la stocul de capital, este considerabil mai mare, ceea ce înseamnă că îmbinăm mai multă forță de muncă cu același stoc de capital de acum douăzeci și cinci de ani. Pentru orice economist serios, concluzia se impune de la sine: există o presiune de scădere a salariilor, dacă nu a celor nominale, măcar a celor reale. Iar acest proces se vede deja în lumea vestică. Reticența pe care „nucleul tare al Europei“ a avut-o în ultimii ani față de problema extinderii își are rădăcinile structurale în curenți de profunzime care au acționat cu o forță implacabilă în ultimele decenii: demografia, îmbătrânirea populației, criza „Statului bunăstării“ și a sistemelor de protecție socială. Există o anume scleroză instituțională care a făcut ca, de multe ori, deși guvernele aveau idei bune, să nu le poată pune în aplicare. Apoi, a intervenit creșterea economică a Asiei, care a devenit preocupantă. Chiar și ultimul raport despre starea națiunii, prezentat de președintele George Bush, a făcut referire la problema competitivității. America – mult mai mobilă în ceea ce privește forța de muncă, excelând prin universitățile ei unde se pregătesc mințile luminate ale lumii – resimte efectele competitivității globale: o supremație tehnologică, militară și economică nu poate fi susținută dacă nu excelezi în domeniul cercetării, ceea ce presupune acumulări pe plan educațional. O asemenea preocupare e cu atât mai explicabilă în Europa. Ea se simte, desigur, și în țările din Europa Centrală și de Est. Nominal, ele afișează rate de creștere economică substanțial mai ridicate decât în Vestul Europei, beneficiind și de un avantaj competitiv: populațiile din această zonă pot merge să muncească în Vest, pentru salarii mai mari, în schimb francezii, germanii sau britanicii nu au unde să se ducă. Vesticii sunt obișnuiși cu o viață confortabilă, în schimb nu sunt obișnuiți cu provocările, cu schimbările rapide care apar în economiile emergente. Pentru psihologia colectivă a europenilor care formează un grup de țări ale căror economii erau privite ca performante, ceea ce se întâmplă în ultimul timp este mai mult decât inedit. Existau de mult semne prevestitoare, dar s-a petrecut ceva care acum două decenii părea dincolo de sfera posibilului: căderea Cortinei de Fier. Servan-Schreiber, în cartea “Le Défi américain”, vedea lumea prin prisma a trei poli de putere: Europa de Vest, Europa comunistă, Statele Unite. Plus Japonia, care era excepția ce întărea regula. Or, lumea de astăzi este radical diferită de ceea ce imagina Servan-Schreiber. O întreagă suită de lucrări recente care arată relația dintre evoluția economiei și politicile publice, deși sunt excesiv de pesimiste, exprimă o idee reală și insistă asupra stării deplorabile a clasei politice, a celor care trebuie să imagineze și să aplice politicile publice. Studiul nostru încearcă să sugereze că trebuie să ieșim din găoacea noastră, să gândim într-o perspectivă europeană, să participăm la dialogul din interiorul Uniunii Europene, dar să ne rezolvăm problemele acasă. Analiza noastră caută să surprindă unele atúuri ale României, dar și acele domenii unde stagnăm. România a făcut progrese în ultimii ani, avem o performanță macroeconomică mai bună, avem și o economie care scoate la lumină zone modernizate, avem și porțiuni din industria noastră care s-au inserat în rețelele industriale europene. România nu mai este o țară unde nu se întâmplă nimic, ori se întâmplă numai rele. Există însă în continuare slăbiciuni structurale, pe care nu le vom înlătura prea ușor: ruralitatea unei bune părți a societăț ii românești, o infrastructură precară, un stat slab (înțelegând prin asta nu doar administrația ineficientă, dar și relația dintre stat și cetățean, și felul în care ne definim interesele publice). Intrând în Uniunea Europeană, calitatea politicii publice devine decisivă pentru ca România să intre pe o altă traiectorie, pentru a reuși să reducă decalajul. Prin aderarea României și Bulgariei, Uniunea Europeană redevine Europa în sens geografic, dar interesele celor 27 de țări nu sunt, adesea, congruente, există relații de putere, există neînțelegeri. Într-un asemenea spațiu, definirea intereselor și urmărirea lor nu este ușoară dacă nu ai oameni bine pregătiți. Pe lângă bunul mers al economiei, trebuie să ne preocupe și calitatea oamenilor. Nu e suficient să ai o politică macroeconomică bună și întreprinderi care să exporte substanțial; lucrurile sunt mult mai complexe: pornesc de la cei șapte ani de-acasă și includ calitatea sistemului educațional, un mediu de trai prietenos și decent pentru oameni și altele. Raportul GEA este o invitație la dezbatere publică: nu avem pretenția de a formula răspunsuri la toate întrebările, mai degrabă încercăm să propunem teme de discuție. Astfel, ne străduim să contribuim la o mai bună cultură a dezbaterii publice. De obicei, în România se dezbate public doar după ce se întâmplă ceva. Nu prea avem o cultură a dezbaterii publice; trebuie să facem mult mai mult în această direcție, tocmai pentru a putea participa la dezbaterile publice care au loc în Europa.