• Cinism, rușine, vinovăție?

Costin Borc: Aș vrea să readuc în discuție afirmația lui Milton Friedman că datoria unui om de afaceri este să facă profit. Dezbaterea despre relația dintre corporate social responsibility și profitul în afaceri a continuat douăzeci-treizeci de ani după articolul pe care l-a citat dl Liiceanu. Milton Friedman contrazice ideea de corporate social responsibility, spunând că nu este decât un cinism al oamenilor de afaceri: când o companie spune “5% din veniturile noastre sunt donate în cutare scop cultural sau social”, își face de fapt reclamă și, astfel, își sporește profitul. Este un demers calculat, care le aduce foarte mult oamenilor de afaceri. Sincer, eu nu știu să dau un răspuns la această problemă: firmele care susțin proiecte culturale sau sociale o fac dezinteresat sau dintr-un enorm cinism? Cred că este o întrebare la care trebuie să răspundem cu foarte multă luciditate: sprijinul culturii se face dintr-o dorință dezinteresată de a fi buni cetățeni și de a susține Statul pe termen lung (și, nu uitați, ce spune Keynes că “pe termen lung suntem toți morți”…) sau este doar o promovare a intereselor imediate?

H.-R. Patapievici: Problema nu este să fii dezinteresat sau cinic, ci dacă ai un interes. Remarca lui Milton Friedman – “singura etică este profitul” – este un ecou târziu la o teză care a stârnit scandal la vremea respectivă: este vorba despre o carte apărută pe la 1790 a lui Bernard De Mandelville, “Fabula albinelor”, care argumentează faptul că viciile private pot fi convertite, în condiții de libertate – adică de piață liberă –, în beneficii publice. Prin urmare, un medic nu deschide un cabinet medical din altruism, ci pentru că dorește să trăiască, și face asta pe seama celor care vin la consultație. El nu e altruist când consultă, dar nu este nici cinic: dacă îți urmărești interesul propriu nu înseamnă că ești cinic. Volvo, de pildă, este o companie cu o mare implicare socială, însă înainte de toate își urmărește interesul privat. Dar interesul privat pe care și-l urmărește, potrivit unei etici a afacerilor, are beneficii publice. Gabriel Liiceanu a ridicat o problemă importantă folosind metafora arbitrului și a jucătorilor. Problema eticii, în momentul când există un arbitru, este că regulile pe care le stabilește nu trebuie să-l penalizeze pe cel care este cinstit și să-l premieze pe cel care este necinstit. Din acest punct de vedere, inflația este ceva profund imoral, pentru că îl penalizează pe cel care economisește și îl premiază pe cel care risipește. Problema la noi este că e profitabil să fraudezi: un sistem etic ar fi acela în care să fie neprofitabil să fraudezi. Cum se ajunge la asta? Acolo unde există libertate, există și o posibilitate de îmbunătățire graduală. Mă gândesc la faptul că, la începutul anilor ’90, când a apărut competiția în domeniul editorial, cărțile apăreau într-o formă care le face astăzi nefrecventabile: pe hârtie proastă, cu tipar prost ș.a.m.d. Între timp, Humanitas a impus niște standarde de calitate pe care le-au adoptat ulterior și alții (unii dintre ei, poate, frauduloși). Peisajul editorial de astăzi nu este doar rezultatul faptului că unii au respectat regulile și alții le-au adoptat, dar și al concurenței libere. În acest fel, și arbitrul a fost constrâns să fie mai puțin fraudulos decât era la începutul anilor ’90.

Am o scurtă intervenție și în legătură cu arta contemporană. Cred că mediul de afaceri ar finanța mai degrabă artele vizuale decât cultura scrisă – deși admit, împreună cu Mihai Oroveanu, că în România cultura scrisă are o anumită preeminență și cineva care își dovedește excelența în scris ajunge cunoscut mai degrabă decât cineva care își dovedește excelența în zona vizualului. Însă eu am o problemă cu arta contemporană: nu știu ce cumpăr. Ce înseamnă “artă contemporană”? O instalație video? “Țeapa” din Piața Revoluției?…

Mihai Oroveanu: Aceea nu e artă contemporană. Găsești așa ceva pe drumul spre Paris, la km 30, Marne-la-Vallée, ca semn pentru Carrefour. Tot ce oferă cadou președinții României ca obiect de sticlă se găsește cu 10 yuani în China, pe la târguri.

H.-R. Patapievici: Oamenii de afaceri sunt în mod natural interesați de finanțarea zonei culturale, pentru că în acest fel își promovează afacerea. Este ceva cu totul legitim, nu e nimic imoral în asta. Însă am o mică rezervă cu privire la educația vizuală: eu nu vreau să mă educ vizual cu instalații video – nu-mi plac, pur și simplu. Nu vreau să mă educ vizual cu cineva care face un happening în care se preface că e umbra mea, mă însoțește peste tot și crede că a făcut ceva grozav. Iar uneori astfel de activități sunt finanțate masiv, în timp ce oameni care lucrează la șevalet nu primesc comenzi. Dar dacă este finanțat un pavilion gol, asta nu este educație vizuală.

Daniel Dăianu: Aș vrea să încerc să răspund la o întrebare care mi se pare tulburătoare: de ce reputația nu contează? În fond, reputația este o problemă de capital individual, care trebuie să se și socializeze în măsura în care o prestație notabilă include în ea repere care pot fi valabile și pentru ceilalți. De ce nu se întâmplă ca în societate reputația să se impună? De ce poți să mori cu cinstea și corectitudinea de gât, în timp ce toți ceilalți își văd de viața lor? Cred că, din păcate, standardele de reputație diferă foarte mult într-o geografie globală – avem standarde generale, despre care vorbim, în timp ce standardele reale, locale sunt altele. Asta explică și de ce corupția poate deveni endemică, și de ce marea masă a oamenilor de afaceri este certată cu legea, deși cadrul normativ există. Lucrurile nu se schimbă pentru că totul funcționează conform unei coaliții informale – oamenii nu se adună și nu decid în urma unei convenții, ci există o textură socială, există complicități și interese care conduc la perpetuarea acestui comportament. Așa încât societatea noastră are nevoie de niște impulsuri din afară pentru a reveni la un comportament corect și normal. Intrarea noastră în Uniunea Europeană reprezintă un astfel de impuls.

Mai intervine ceva: mulți dintre cei care au un comportament condamnabil nu cred că au nopți nedormite. Ceea ce unii cercetători numesc shame and guilty nu există, nu se manifestă. Știu un caz în care cineva a fost condamnat pe nedrept de plagiat și a sfârșit prin a-și lua zilele. Dar în afaceri – și, în general, la nivelul societății – sentimentele de rușine și vinovăție nu operează; iar dacă nu operează înseamnă că avem o mare problemă, înseamnă că oamenii se pot preta la orice: nici legea nu-i condamnă, nici nu au sentimente care să le cenzureze comportamentele reprobabile.

Cred că, oricât am lăuda cultura noastră și europenitatea noastră, de fapt trăim într-o societate subdezvoltată. Iar într-o astfel de societate, Statul poate face mult mai puțin pentru cultură, decât își dorește. Dar nu trebuie să așteptăm totul de la Stat, e necesar și sprijinul comunităților locale, mai ales când se produce o descentralizare, o devoluțiune a atribuțiilor și a prerogativelor către administrația locală. Și mai este vorba și despre apetitul oamenilor pentru cultură: câți sunt dispuși să-și orienteze o parte a bugetului personal către consumurile culturale? Această distribuție a bugetului depinde, desigur, de venituri, dar există oameni cu venituri mari pentru care cheltuielile culturale sunt zero, după cum există și oameni cu venituri mici care consumă multă cultură. Sectorul privat este primitiv din punct de vedere cultural și nu cred că trebuie să ne așteptăm la o schimbare radicală de atitudine.

Friedman a spus un lucru foarte simplu: el este un adept al “mâinii invizibile” care să conducă la maximizarea vânzărilor. Varianta dusă la extrema simplificare a acestei teorii transformă societatea într-o serie de interacțiuni între indivizi care sunt producători și consumatori de bunuri și servicii. Dar o asemenea viziune nu ține cont că în viața oamenilor există foarte multe externalități care, dacă nu sunt internalizate, pot conduce la o realitate foarte precară. Apoi, teza lui Friedman face abstracție de faptul că societatea are un anumit nivel al conștiinței de sine, ceea ce în afaceri se exprimă prin diferența dintre share holders și stake holders: una este să fii un acționar preocupat exclusiv de maximizarea profitului, și alta este să te intereseze ca localitatea în care firma ta își are sediul să aibă străzi curate, să aibă școli bune, un teatru sau o sală de operă ș.a.m.d. Viața omului nu poate fi redusă la câți bani are în buzunar – este o viziune foarte primitivă a economiei. Din acest punct de vedere, Friedman nu trebuie luat ca reper.