Relația finanțatori – finanțați în cultură și educație devine una tot mai complexă. Am adresat două întrebări câtorva organizații deja cunoscute deoarece activează pentru a facilita aceste legături:

1. Din experiența dvs. legată de mediul economic privat românesc, considerați că manifestă deschidere pentru proiecte culturale sau educaționale?;

2. Există ceva ce poate face statul/administrația publică pentru a facilita atragerea de fonduri private către asemenea proiecte? Ce anume?

Radu Mateescu – Președinte executiv, Fundația CONCEPT

1. Un răspuns simplu este „da, există deschidere“. Pentru un răspuns mai elaborat cred că trebuie, în primul rând, să privim problema în ansamblu. În primul rând, să facem o diferență între tipurile de „deschidere“ (sau de manifestare a acesteia). Putem să discutăm de implicarea de tip ajutor/suport – adică inanțare de proiecte culturale sau educaționale – și putem să discutăm de un interes real în acest domeniu. Este o practică des întâlnită încă din anii ’90. Fie că este sub formă de acte de caritate sau de finanțări pentru proiecte selectate după proceduri uneori foarte stricte, mediul economic este, de multe ori, doar un finanțator. În ultimii câțiva ani, companiile au început să identifice potențialul de consolidare a imaginii de care pot să beneficieze implicându-se în proiecte culturale și educaționale. și acest mod de abordare a condus, nu de puține ori, la proiecte importante. După aceste etape, relația dintre mediul de afaceri și cel cultural/ educațional a făcut un pas extrem de important în ultimii 2-3 ani, dezvoltând o importantă abordare pe care o consider extrem de oportună și necesară. Nu cred că este locul și momentul să dezvolt aici subiectul responsabilității sociale a companiilor. Este un concept extrem de complex și în permanentă dinamică. Nu numai în România, ci în întreaga lume. Amintesc însă despre acest lucru fiindcă este baza de la care companiile au început să se uite puțin mai departe decât scopul lor direct (profitul) sau să găsească noi căi pentru consolidarea poziției lor pe piețele specifice sau de dezvoltare strategică. Din ce în ce mai multe companii și manageri ai acestora (în special multinaționalele) încearcă să găsească anumite demersuri educaționale sau proiecte culturale care să întoarcă investiția nu numai la nivelul satisfacției (de tip caritate) sau la cel al imaginii. Uneori se ajunge chiar la identificarea companiei cu o cauză socială. Cred că este un lucru extrem de important și, în același timp, o soluție pentru multe proiecte. Se pot da aici foarte multe exemple. În loc de concluzie a răspunsului meu, aș vrea să remarc faptul că abordarea în parteneriat (sector de afaceri/cultură/ educație) a proiectelor cu efecte pe termen lung în comunitate este un mecanism pe care îl consider în plină dezvoltare și chiar ca pe una dintre soluțiile funcționale la problemele societății.

2. Statul poate și trebuie oricând să facă ceva. Eu cred că acesta și este rolul statului. Nu întotdeauna, din păcate, istoria îmi poate susține această convingere. Îmi este realmente dificil să răspund la întrebarea „ce anume?“. Practic orice. Orice care să încurajeze implicarea. De la facilitate fiscală, la politici publice în domeniile amintite, care să includă și mediul de afaceri. De multe ori am întâlnit poziții diverse pe acest subiect. Se poate spune că un parteneriat între stat și mediul economic este absolut necesar pentru dezvoltarea domeniilor de cultură și educație. La fel de bine se poate spune că e treaba statului să se ocupe de asta, din taxele pe care le adună de la companii și din alte surse. Sau putem alege calea de mijloc și să lăsăm lucrurile să se lege firesc, de la caz la caz, de la proiect la proiect. Cred că acest subiect este abia la începutul căilor de rezolvare și o soluție enunțată (sau chiar mai multe) pur și simplu nu este… o soluție. Întâi trebuie să ajungem la nivelul la care toate „părțile“ amintite să fie în mod real interesate să acționeze. Împreună sau separat – dar pentru același scop. Cultura și educația sunt un scop comun? Îmi doresc să cred că pot fi!

Ștefania Ferchedău – Director Executiv, Asociația ECUMEST

Deși contextul în care se lucrează astăzi în domeniul cultural a înregistrat un progres vizibil prin comparație cu – să zicem – 4-5 ani în urmă, în sensul unei înțelegeri din partea autorităților publice a necesității de a susține noile practici artistice, nu se poate discuta despre o tradiție a sprijinului privat consistent pentru proiectele artistice sau educaționale. Nu este o noutate tendința sponsorilor de a susține evenimente punctuale care le aduc o vizibilitate imediată (concerte etc.), mai degrabă decât proiecte care nu au un impact imediat, ci reprezintă o investiție și o construcăie pe termen lung, cum se întâmplă în mod special în cultură. De asemenea, sunt sponsorizate cu prioritate evenimente de amploare din zona culturii tradiționale, probabil din reticență, teamă sau neînțelegere pentru zona de artă contemporană, dar și din lipsa unei profesionalizări a felului în care organizațiile culturale își promovează proiectele în fața unui potențial sponsor. Nu în ultimul rând, în lipsa unei legislații coerente și funcționale a sponsorizării actului cultural, avantajele obținute de companii nu sunt îndeajuns de motivante pentru a depune efortul acestei deschideri și asocieri. Acesta este unul dintre demersurile necesare pe care administrația publică este obligată să le susțină, dincolo de a face funcționale chiar instrumentele deja existente de colectare a unor fonduri private. Un singur exemplu, Fondul Cultural Național ar trebui să se hrănească din taxe care, în fapt, nu ajung niciodată în bugetul său, în lipsa unui mecanism funcțional de colectare a acestora.

Monica Mocanu – Președinte ARDOR (Asociația Română de Dezbateri, Oratorie și Retorică)

Experiența noastră de interacțiune cu mediul privat economic vine în contra-curent cu ideea că este esențial să „cunoști pe cineva“ pentru a obține susținerea pentru un proiect educațional. Nu cred că cei cu care am relaționat noi au reacționat atât de prompt ca urmare doar a unui „suflu nou“ în conceptul de responsabilitate socială; poate ne-a avantajat și specificul asociației noastre, acela de promovare a educației prin dezbateri. Sunt sigură că, după ce își verifică o listă scurtă de condiții obligatorii ale ONG-ului pe care îl au în față, luarea deciziei finale de implicare este decisă de mecanisme flexibil „amenajate“ ca importanță, de la capacitatea de argumentare a interlocutorului până la tipul de activitate culturală/educațională descrisă, trecând în final prin viziunea pe care o au reprezentanț ii companiei asupra rostului educației pe termen lung.

Aici apare și răspunsul la a doua întrebare, măcar pentru faptul că marketingul de calitate costă și nu e întotdeauna la îndemână, cred că orice facilitate fiscală rezonabilă și eventual probată în alte locuri, care să încurajeze susținerea mediului educațional și cultural, ar merita încercată. Sunt sigură că reacția mediului privat de afaceri, foarte prompt de altfel, nu va întârzia să apară.

Cătălin Gheorghe – Director Comunicare ARC (Asociația pentru Relații Comunitare)

Răspunsul este categoric da! Proiectele educaționale sunt printre favoritele mediului de afaceri românesc, iar cele culturale ocupă și ele un loc important. Motivele sunt destul de clare: sprijinirea proiectelor culturale oferă un anumit statut celor care se implică în susținerea lor, îi asociază automat unei anumite elite. În plus, anumite proiecte culturale pot oferi și o vizibilitate foarte mare celor care le sprijină. În domeniul proiectelor educaționale, motivațiile sunt oarecum diferite, dar la fel de importante: foarte multe proiecte educaționale sprijinite de sectorul de afaceri se adresează grupurilor-țintă ale respectivei firme sau companii: fie că vorbim de potențiali clienți, fie că vorbim de potențiali angajați. Este foarte important pentru companii să își construiască o imagine puternică și pozitivă în ochii potențialilor angajați sau ai clienților. În plus, sprijinirea programelor educaționale ajută și procesul de recrutare al multor companii. Există o serie de parteneriate care au devenit deja „tradiționale“: Rompetrol sprijină Festivalul de Film de la Sf. Gheorghe, Raiffeisen sprijină programele educaționale ale Junior Achievement România, iar exemplele pot continua.

Aici trebuie să facem o distincție între sursa fondurilor private: există fonduri din zona sectorului de afaceri – de la firme, fie ele mici sau mari, și există fonduri de la persoane private. În zona fondurilor de la sectorul de afaceri există unele facilități fiscale (deducerea sponsorizării din impozitul pe profit prin credit fiscal în limita a 0,3% din cifra de afaceri, dar nu mai mult de 20% din impozitul datorat). Nu pare foarte mult, dar la firme mari discutăm de sume considerabile – sute de mii de euro. Un lucru important care ar fi de făcut ar fi crearea unor facilități fiscale pentru persoanele fizice care doresc să sprijine proiecte inclusiv din domeniul culturii și al educației – aici nu există nici un fel de facilități fiscale. Sigur, există sistemul 2%, dar el nu este o facilitate fiscală, ci un sistem de redirecționare a banilor publici. În multe țări, mecenatul – contribuția persoanelor fizice – este o sursă foarte importantă pentru proiectele culturale și educaționale, în timp ce la noi reprezintă încă o ciudățenie. Aici ar fi mult de lucru, vestea bună este că există deja unele inițiative realizate prin mecanismul organizațiilor de utilitate publică. Rămâne să vedem cum se vor concretiza. O idee care merită preluată: în unele țări există mecanismul cofinanțării (de exemplu, în Marea Britanie): dacă o firmă sau o persoană contribuie la un proiect considerat prioritar, statul cofinanțează cu o sumă egală.