Cărturarul Theodor Spandounes

/ / Cărturarul Theodor Spandounes
  • Cărturarul Theodor Spandounes

Familia Spandounes-Spandonidis îşi are originile deopotrivă în Bizanţ şi la Veneţia, făcând parte din categoria acelor stratioţi, membrii ai imigraţiei greceşti în Republica Lagunelor. Aceştia au venit la Veneţia în 1453, după cucerirea Constantinopolului de către turci. Numele de stratiotprovine de la termenul grecesc care semnifică soldat Aceşti stratioţi au fost recrutaţi în cavaleria uşoară şi mulţi s-au distins prin fapte de arme în confruntările cu otomanii. Printre membrii marcanţi ai acestei categorii îl găsim şi pe cronicarul Theodor Spandounes (Spandugino), istoric apreciat în epocă, dar şi bun diplomat şi conducător militar, care a servit intereselor politice ale Veneţiei tocmai pentru că a fost un subtil şi bun cunoscător al Levantului. Forma grecească a numelui în cauză este de Spautonis, Speutonis, ceea ce aminteşte de vechiul nume Spendos.

În secolul al XIII-lea un autor armean vorbeşte de o mănăstire în Palestina, care datorită ctitorilor se numea mănăstirea Spandonizilor. Până în secolul al XV-lea nu avem alte informaţii despre această familie. In secolul al XV-lea membrii acestei familii apar în primul plan al vieţii politice sau militare. Istoricul grec Sathas a considerat, pe baza documentelor adunate de el în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, că toate aceste personaje sunt membrii aceleiaşi familii, ai cărei descendenţi pot fi urmăriţi până în contemporaneitate.

Prima menţiune despre Theodor Spandounes apare în anul 1452-1453, care în acea perioadă era stabilit la Modon. În 1455, este amintit Andronic Spandounis, numit şi Trichas, care se afla în slujba marchizului de Mantova, Luigi de Gonzaga. Fiul lui Andronic, Manuel, este prezent într-un document din anul 1489. Cronologic urmează informaţiile despre Lukas Spandounis, care murea la Salonic, în 1481.

Epitaful său din biserica Sfântul Dimitrie a fost prezentat pentru prima dată de călătorul francez Paul Lucas, care îi admira monumentul funerar în 1890. Lukas Spandounis a fost un membru marcant al comunităţii din Salonic, reuşind să comande la Veneţia monumentul funerar, care îl impresiona pe călătorul francez. Atât din punctul de vedere al averii cât şi al prestigiului, gestul spune multe despre acest personaj. În mod surprinzător însă cronicarul Theodor Spandounes nu îl pomeneşte pe Lukas între rudele sale.

O altă rudă recunoscută şi celebră de această dată a cronicarului este şi Demetrius Spandounis, stabilit la Veneţia în 1486. Pentru prima dată în cazul acestuia apare alterarea numelui în limba italiană, cu forma Spandolino, Spandugnino, Spandugino, Spandoleus, Spandouyn. Fiul său Sebastiano este menţionat tot la Veneţia, între 1500-1504, calificat drept nobil huomo. După această dată personajul s-a bucurat de stima lui Giovanni Sforza, principe în Pesara, care avea să îl ia în serviciul său diplomatic.

Cel mai apropiat de cronicarul citat este fără îndoială Matteo Spandounes, tatăl său, stabilit la Veneţia în cea de a doua jumătate a secolului al XV-lea şi care a murit în Grecia în 1511. Între Matteo şi Theodor Spandounes din Constantinopol, amintit în anul 1453 există o filiaţie directă, de tată şi fiu. Ipoteza poate fi susţinută de faptul că Matteo şi-a botezat fiul după numele bunicului. Putem emite şi ipoteza că Andronic, Demetrius şi Matteo au fost fraţi, sau cel puţin veri primari. Din menţiunile cronicarului Theodor Spandounis şi din informaţiile furnizate de Marino Sanuto, în Diarii, rezultă că toţi trei erau înrudiţi cu celebrul jurisconsult, Thomas Diplovaticis. Tot din tradiţia de familie înregistrată de cronicar aflăm că vestitul renegat Paleolog, Mesih paşa, amiralul lui Mehmet al II-lea a fost fratele bunicii sale materne. Menţiunea este confirmată şi de cronicarul Venetian Marino Sanuto.

Cea mai celebră înrudire rămâne însă cea a familiei Spandounes cu Cantacuzinii. Descendenţa Cantacuzină coboară direct de la împăratul Ioan al VI-lea, prin Gheorghios Cantacuzino şi prin nepoata sa de fiică Evdochia, până la Theodor. Evdochia s-a căsătorit după 1456 cu Matteo Spandounes şi putem afirma că înainte de 1460 are şi un copil cu acesta, pe Theodor Spandugino.

Evdochia a făcut parte din cercul de cunoştinţe apropiate al Annei Nottaras, fiica celebrului amiral, Lucas Nottaras. Anna era verişoara lui Gheorghios, deci mătuşă a Evdochiei, însoţind-o pe aceasta la Veneţia, împreună cu întreaga sa familie. Conform lui Sanuto, Anna Nottaras a murit la Roma la 8 iulie 1507, la respectabila vârstă de 100 de ani.

Mulţi biografi ai lui Theodor au interpretat afirmaţia cronicarului referitoare la Gheorghios Cantacuzino, pe care îl numeşte „mio avo materno”, prin faptul că acesta ar fi fost bunicul său şi implicit tatăl Evdochiei. Afirmaţia poate fi interpretată şi mai nuanţat, în sensul că Gheorghios ar fi fost bunicul mamei sale şi străbunicul său, iar mama Evdochiei ar fi fost cea de a cincea fiică a lui Gheorghios. Dovada o găsim în relaţiile Evdochiei cu Catherina von Cilly, pe care o numeşte nepoată nu verişoara.

Rolul Anei Nottaras şi al Evodochiei în consolidarea coloniei greceşti, stabilită la Veneţia după 1453, a fost notabil. La 8 iunie 1475 Consiliul celor 10 acordă celor două nobile dreptul de a construi un oratoriu în propria casă în care să poată fi oficiată slujba în limba greacă. Demersurile anterioare ale compatrioţilor lor fuseseră sistematic respinse şi imigranţii bizantini fuseseră obligaţi să frecventeze biserica San Basilio, de rit catolic. Ca urmare a privilegiului obţinut de cele două, la data 28 iulie 1479, acesta este extins la întreaga comunitate greacă, dar el nu se va pune în aplicare decât în 1511, când se va construi şi biserica de rit ortodox, Sfântul Gheorghe.

Membrii familiei cronicarului rămaşi în Grecia aflată sub ocupaţie otomană au reuşit prin abilitate, rang şi avere să câştige influenţă pe lângă cuceritori. Un rol de intermediar între aceştia din urmă şi imigraţia bizantină din Italia a fost jucat de nefericita prinţesă Mara – fiica Irinei Cantacuzino şi a despotului sârb Gheorghe Brancovici. Aceasta a fost dată în căsătorie sultanului Murad al II-lea, tatăl lui Mehmet al II-lea. Rămasă văduvă, Mara a primit de la noul sultan satul Exova (Jezevo), pe Struma, unde s-a retras până la moarte. Aici a chemat-o pe sora sa Caterina, văduva contelui Ulrich von Cilly.

Pe Mara, Theodor a cunoscut-o chiar din prima copilărie, după 1465. După lupta de la Calamata (1465) Matteo a venit în Imperiul Otoman, împreună cu fiul său, ca să răscumpere un număr de prizonieri de război, care lucrau în calitate de sclavi la Arsenalul din Galipoli, banii fiind probabil furnizaţi de Anna Nottaras. Demersurile pe lângă sultan le-a făcut tot aceasta.

La câţiva ani după această primă vizită, Theodor a rămas în grija Marei. Sathas consideră că a fost lăsat în copilărie, pentru că Evdochia a murit probabil la naşterea ultimului copil, o fiică.

Istoriografia mai recentă afirmă că Theodor a venit singur în Macedonia, cu scopul de a se familiariza cu modul de a conduce afacerile în Levant, fiind ajutat de către Mara să îşi facă relaţii în Imperiul Otoman. În acest sens o dovadă ar fi şi faptul că deja în 1472 avea o vârstă care să îi permită să întreprindă misiuni pe cont propriu. Aşa putem considera că data naşterii lui Theodor a fost cel mai târziu anul 1456, nu 1460 cum credea Sathas.

Cert este că Theodor a învăţat limba turcă de la cele două mătuşi şi a reţinut multe poveşti legate de familia Cantacuzinilor pe care le redă în opera sa şi care nu se regăsesc în alte surse. Relaţiile de familie ale lui Theodor, care se întindeau de la Veneţia până la Salonic, i-au adus multe avantaje în anii maturităţii. În 1472, Catherina von Cilly îi încredinţează prima misiune la Veneţia. Scopul acesteia era unul comercial: nobila doamnă dorea să cumpere fortăreaţa Belgrado din comitatul Gorizie şi avea nevoie de asentimentul Republicii Lagunelor pentru această tranzacţie. Misiunea lui Theodor a durat 5 ani, dar în cele din urmă mătuşa sa a cumpărat fieful dorit, pe care 1-a cedat fratelui ei, despotul sârb Grigore. La 9 decembrie 1488 acelaşi fief a fost donat lui Matteo Spandounes şi copiilor săi, din „dragoste pentru nepoata sa Evdochia”. Acelaşi Matteo s-a distins în slujba împăratului Frederic al IlI-lea, de la care a primit titlul de conte palatin şi de cavaler (eques). împăratul îi acordă simbolic, dar nu întâmplător, drept domeniu insula Loridoriki sau Trisonia (Tridonia în menţiunile cronicarului), care mai mult ca sigur a fost în vechime locul de origine al familiei. Insula Trisonia s-a numit în vechime chiar Spandonisi.

După o perioadă petrecută în Imperiul Otoman, pentru a prelua afacerile familiei periclitate de confiscările de averi care au avut loc după înfrângerea Veneţiei de către otomani în războiul din 1500-1503, Theodor revine complet ruinat la Veneţia. Din nefericire în acest interval murea şi fratele său mai mare, Alexandras, care gestionase afacerile familiei în Levant. În 1509, Theodor se afla din nou la Veneţia, unde încerca să refacă prin negoţ averea familiei. Un nou eveniment îi va pune însă în pericol nu numai averea ci şi reputaţia. În 1509, după pacea de la Cambrai, Veneţia devine adversar al Franţei şi Consiliul celor 10 interzice orice legături între cetăţenii Republicii şi regatul vecin. Theodor a ignorat această interdicţie şi a continuat să menţină legături cu personalul ambasadei franceze. Denunţat, el a fost judecat şi deportat în fortăreaţa Arbe (din Dalmaţia) la 25 aprilie 1509. Condamnarea a fost comutată în exil, ceea ce i-a permis cronicarului să plece în Franţa, unde a fost primit la curtea lui Ludovic la XII-lea, în calitate de protejat al diplomatului loan Lascaris.

După 1515, Theodor a revenit la Roma şi a intrat în anturajul Papei Leon al X-lea.

În 1516, când a revenit în vizită în Franţa era din nou un om bogat şi se număra printre persoanele influente din Veneţia. în acest moment îşi revendică şi moştenirea din Gorizia, ocupată de veneţieni.

În 1526, se pare că a participat la lupta de la Mohacs, pentru că în memoriile sale dă detalii care nu apar la alţi autori contemporani evenimentului. Din aceeaşi cauză se poate crede că a asistat şi la campania ratată împotriva Vienei din 1532, în urma căreia a scris „Etat de la Grece en 1533”, un opuscul anonim care îi îndemna pe creştini să profite de momentul de derută pe care eşecul din 1532 îl provocase între otomani.

Principala sa lucrare, care a cunoscut numeroase ediţii, şi a fost în prima jumătate a secolului al XVI-lea una dintre cele mai citite lucrări despre Imperiul Otoman este: Discorso di Teodoro Spandugino Cantacusino Genti Vhomo Constantinopolitano Dall’origine de’principi Turchi. Este prima operă care este scrisă de un grec bizantin prin origine, deşi a fost scrisă în italiană, limba noii patrii. Cronicarul deşi a rămas ortodox nu a fost unul fanatic, condamnând ignoranţa clerului ortodox în comparaţie cu admiraţia pe care i-o provoca cultura umanistă italiană. A cunoscut mulţi înalţi prelaţi ai Bisericii romane şi a fost consilier şi om de încredere al Papilor Leon al X-lea (1513-1521), Clement al VII-lea (1523-1534) şi Paul al III-lea (1534-1549) şi a încercat să influenţeze politica acestor papi în scopul realizării unei coaliţii antiotomane în spiritul planurilor de cruciadă, atât de familiare Europei catolice în secolul al XVI-lea.

În şirul papilor din secolul al XVI-lea pe care Spandounes i-a cunoscut, singurul criticat este Adrian al VI-lea (1522-1523). Faţă de acesta Spandounes a avut şi o nemulţumire personală pentru că i-a întrerupt Pensia anuală pe care familia sa o primea de câteva decenii.

Cronicarul a dedicat fiecărei personalităţi pe care a cunoscut-o o formă revizuită a Memoriilor sale. Primul manuscris a fost adresat Papei Leon al X-lea şi a fost scris între 1508-1509. Urmează exemplarul din 1522, dedicat lui Jean Gibarti, secretarul Papei Clement al VII-lea.

În 1534, un alt manuscris a fost dedicat Papei Paul al III-lea şi cel de al patrulea a fost oferit, în 1538 delfinului Henric (viitorul rege Henric al II-lea). Dintre aceste manuscrise primul şi ultimul au fost publicate, influenţând toată istoriografia secolului al XVI-lea, dedicată Imperiului Otoman. Prima ediţie a cronicii a avut însă multe greşeli de tipar, care nu aparţin însă autorului, dar au distorsionat informaţia, încât şi la marele istoric german Hammer se găsesc, în secolul al XIX-lea, date greşite preluate din prima ediţie a lucrării lui Spandounes.

În lucrarea sa, Theodor Spandugino acordă atenţie şi domnului Moldovei, Ştefan cel Mare, pe care îl prezintă ca fiind un principe stimat de otomani pentru faptul că în confruntările militare a ieşit de mai multe ori victorios. Prima menţiune este legată de campania eşuată a lui Mehmet al II-lea, din anul 1465, ca urmare a preluării de către Ştefan cel Mare de la țara Românească a Chiliei, port cu o importanţă strategică deosebită la vărsarea Dunării în Marea Neagră:

„…În anul următor acest Mehmet (Mehmet al II-lea) a pornit atacul împotriva celor mai puternice fortificaţii din Moldova (Carabogdan în text), adică Chilia şi Cetatea Albă şi neputând să le aibă a abandonat asediul, pentru că domnul Moldovei i-a devenit vasal, la fel ca şi domnul Ţării Româneşti, care plătea însă tribut dublu, faţă de Moldova şi care s-a obligat să trimită pe una dintre rudele sale apropiate ca ostatic la curtea numitului sultan. Domnul Moldovei s-a bucurat mereu de mare stimă pe lângă turci şi asta pentru că mergând Mehmet să asedieze Chilia şi Cetatea Albă, inimosul domn, cu o armată mai mică de 20 000 de oameni, a pornit în atac înainte de ivirea zorilor, chiar unde se afla personal sultanul Mehmet; şi acea armată a făcut un incredibil măcel printre turci şi luminându-se de ziua, chiar dacă fusese victorios, văzând atâta puhoi de turci şi neputând să susţină lupta faţă de un număr atât de mare s-a retras şi s-a salvat cu cea mai mare parte dintre ai săi.

Acest lucru a fost de mare importanţă, pentru că el nu a fost obligat să trimită ostateci (la Poartă) şi nici nu trebuie să meargă personal să sărute picioarele sultanului…”.

Comentariile lui Spandugino nu se opresc asupra victoriei lui Ştefan cel Mare la Vaslui, dar acest lucru nu trebuie să ne mire pentru că majoritatea informaţiilor, primite la Veneţia sau la Roma imediat după eveniment, au prezentat lupta din 10 ianuarie 1475 ca o victorie a domnului Moldovei în calitate de căpitan al lui Mathia Corvin, care de altfel a fost principalul beneficiar al imaginii de învingător al turcilor.

Menţiuni despre Ştefan cel Mare mai apar însă la Spandugino, legate de aşa numita „închidere a Mării Negre” din 1484, când ultimele capete de pod moldave, Chilia şi Cetatea Albă au fost cucerite de sultanul Baiazid al II-lea.

„Este de menţionat imediat că aceste Baiazid după ce l-a alungat pe fratele său a pornit război împotriva lui Carabogdan şi a principelui din Valachia şi a atacat Chilia şi Cetatea Albă, locuri fortificate, pe care tatăl său Mehemet nu le putuse cuceri; şi prin această campanie, victorie şi izbândă a adus o frică imensă tuturor creştinilor. Acest Baiazid a purtat mai departe război… şi apoi existând neînţelegeri între regele Poloniei şi Carabogdan, numitul Carabogdan a dat cu uşurinţă liberă trecere turcilor…”

Evident, cea mai celebră înrudire a familiei Spandounes este cu Cantacuzinii, prin mama lui Theodor, Evdochia Cantacuzino. Istoria acestei familii poate fi bine atestată începând cu anul 1100 şi până în secolul al XV-lea, când familia s-a risipit în întreaga diaspora grecească.

2016-12-02T17:53:19+00:003 octombrie 2008|Categories: Proiectul - Genealogia familiei Spandonide|