Andrei Pleșu:

Mă bucur că acest tip de dezbatere continuă și se stabilizează și că mereu sunt aduși laolaltă oameni care se întâlnesc rar, și anume oameni din spațiul culturii și al științelor umaniste, în general, și oameni din spațiul antreprenorial. Sper că, la un moment dat, ei vor veni laolaltă nu pentru că sunt convocați, ci pentru că apar impulsuri de cooperare mai mult sau mai puțin iraționale.

Noi stăm prost deocamdată cu dialogul între oamenii de acțiune, de afaceri, și oamenii contemplativității.

Tema dezbaterii de azi lovește în centrul acestei crize: investiția privată în educație și cultură. Este o criză pentru că într-o țară ca România, cu experiența ei istorică de până acum, nici investitorii privați nu au reflexul de a investi în teritorii marginale – cum sunt, uneori, socotite teritoriile legate de educație și cultură –, dar nici oamenii din educație și din cultură nu știu să ceară. Unii nu au învățat încă să dea, unii nu au învățat încă să ceară și din această simetrică inapetență rezultă tot felul de situațiuni precare. Aș fi încântat dacă, în urma unei dezbateri ca aceasta de acum, se vor găsi căi pentru depășirea acestui blocaj. Vreau să atrag atenția asupra unui lucru legat de faptul că, de curând, România a intrat în Uniunea Europeană. Pentru instituțiile de cercetare și de cultură care au beneficiat până acum de sprijinul unor state din Vest, această mare reușită e o mare catastrofă. Şi nu numai în România, ci în toate țările din fostul lagăr socialist care au reușit să intre în Europa. Ştiu că sună prost când spui asta, dar adevărul este că gândirea de stat, chiar și în Vest, este o gândire care are stereotipiile ei. S-a stabilit că până pe 31 decembrie 2006, România, românii, instituțiile culturale și de cercetare românești aveau nevoie de finanțare. Dar de la 1 ianuarie 2007, întrucât am intrat în Uniunea Europeană, nevoile noastre sunt suspendate. Dintr-o dată, în noaptea de revelion, suntem suspectați a fi încasat toate beneficiile necesare ca să supraviețuim de acum încolo pe cont propriu. Noi facem eforturi, și am început să găsim un oarecare ecou, să explicăm unora dintre statele care foarte generos ne-au sprijinit până acum, că lucrurile nu se petrec așa în viața reală. În viața reală nu devii peste noapte competitiv financiar și, prin urmare, a întrerupe brusc un sprijin de acest tip e o aventură. Consecințele s-au văzut deja în unele cazuri. Colegiul „Noua Europă” are o instituție soră, la Budapesta, Collegium Budapest, care a primit o finanțare generoasă din partea Ministerului Cercetării din Germania până în clipa în care Ungaria a intrat în Uniunea Europeană. De pe o zi pe alta, această finanțare a fost suspendată. Atunci, ce putem noi să facem? Ne adresăm statului român. Problema este că statul român are mii de priorități, are relativ puțini bani, ca să nu mai spun că noi nu știm exact cine este statul român. Statul român este o instituție cu o dinamică internă atât de spectaculoasă, cu un Guvern atât de dinamic, cu o Președinție atât de viguroasă, încât schimbările sunt cotidiene și perspectivele – nule. Noi nu știm cu cine să negociem o eventuală finanțare. Ne rămân investitorii privați. Din străinătate sau din România. Şi aici avem un alt tip de probleme. Există în România trei mari categorii de investitori privați. Unii care sunt cumsecade, sunt onorabili, dar nu au destui bani, unii care au bani, sunt semionorabili, dar nu dau decât pentru ce le place lor, și unii care au mulți bani, ar putea da pentru orice, dar nu sunt onorabili. În aceste condiții, noi nu știm cui să ne adresăm sau, dacă vrem să ne adresăm unuia sau altuia din cei cu bani, dar mai puțin onorabili, riscăm să intrăm într-o relație de servitute care nu convine nici unuia dintre noi. Așa că suntem într-o situație destul de precară, și am fost aduși în situația ca tocmai noi, oamenii din științele umaniste, care vorbim despre Europa de dimineața până seara, să fim melancolici pentru marea victorie pe care am repurtat-o la 1 ianuarie. Toate marile noastre victorii, în această parte a lumii, au un cearcăn de melancolie.